Micuța inimă
Într-o bună zi, o inimă micuţă s-a uitat în oglindă, s-a examinat cu atenţie şi, când s-a văzut, s-a umplut de uimire şi de bucurie: cum bătea ea ritmic, umplând cu lichidul vieţii fiecare cămăruţă a ei, cum păstra foarte puţin pentru sine şi restul îl trimitea în tot universul visceral! Cel mai mult a fost însă surprinsă să vadă cum orice veste, fie bună, fie rea, îi afectează bătaia, o face să râdă cu putere sau să plângă cu lacrimi de sânge.
Odată, a primit de la muşchi şi de la creier o solicitare voluminoasă: s-a străduit cu toate puterile să le răspundă, dăruind mai mult sânge, dar nu a putut. A strigat la o inimă mai mare, cerându-i să o îmbrățișeze puternic, pentru a pompa mai mult spre organele care i-au cerut ajutorul. Dar, în loc de îmbrăţişare, a primit o palmă puternică. Micuța inima s-a mâhnit și a plâns mult. Și, de-atunci încolo, o stare de nesiguranță, de încordare, de teamă că „nu va putea” s-a instalat, discret, în ea.
Într-una din zile s-a apropiat de câteva inimioare care se jucau, râdeau și dansau în cerc. „Mă primiți și pe mine între voi?” le-a spus ea suratelor ei plină de speranță. „Nu, nu te băga în jocul nostru!” Celelalte inimi i-au întors spatele, văzându-și apoi de jocul lor. Inima micuță s-a mâhnit și a plâns mult. Și, de-atunci încolo, un pic din amărăciunea și tristețea vieții au pătruns în ea.
Într-o zi, micuța inimă și-a luat ghiozdanul în spate și s-a dus cântând și săltând la școală. Inima profesoară le-a dat un test greu, ea nu s-a descurcat prea bine, așa că a venit acasă plângând: „Mamă, mamă, uite ce am pățit!” Inima mamă s-a înnegrit la față și a început să zbiere: „Inima Ioana cât a luat? Ah, mai mult ca tine? Ți-am zis eu că nu ești bună de nimic! Mai bine nu te făceam! Semeni cu tatăl tău!” Asemenea cuvinte au rănit-o profund pe micuța inimă. Și, de-atunci încolo, simțământul că nu e bună de nimic, că nu e valoroasă așa cum este, că e defectă, greșită, a pus stăpânire pe ea.
Din acel moment, inima cea micuță a ales să se ascundă sub masca rece a oaselor cutiei toracice. Nu mai cere ajutorul, nu mai râde cu toată ființa când e de râs și nu mai plânge atunci când e de plâns. Dar, mai ales, nu mai are curajul să se privească în oglindă sau să-i lase pe alții a o descoperi așa cum este. A învățat să zâmbească fără să simtă și să suspine fără să arate. Rănită și încercată din toate părțile, speră, în adâncu-i, că va veni o zi în care celelalte inimi îi vor da îmbrățișarea dorită, o vor lăsa să se joace cu ele și o vor prețui așa cum este. Aceasta este povestea inimii tale și a inimii mele, deopotrivă…
Așa cum cântă Angela Similea, pentru unii „lacrimă de icoană e viața uneori…”
Neînfricați precum Făt-Frumos
Pilda de mai sus, una dintre cele mai emoţionante pe care le-am citit, am găsit-o pe blogul unui prieten, Andrei Pătrâncă, un fost student de al meu, actualmente un reputat medic psihiatru. Când suntem mici, neavând capacitatea de a anticipa pericolele şi de a discerne între ce e bine şi ce e rău, de nenumărate ori ne expunem sufletul în bătaia rece a vântului şi cuvântului cu acea candoare specifică vârstei. Doar două frici sunt înmagazinate în bagajul nostru genetic încă de la naştere: teama de zgomot şi teama de a cădea. În rest, suntem neînfricaţi precum Făt-Frumos! De aceea, ne avântăm plini de încredere în vâltoarea vieţii cu acea „sancta simplicitas” menţionată cu amărăciune de Jan Hus în momentul arderii sale pe rug, văzând o bunicuță care adăuga lemne pe focul care începuse să îl cuprindă. Şi da, ajungem invariabil să ne frigem de nenumărate ori de-a lungul vieţii, până când sufletul nostru va fi bine pătruns de aromele neplăcute ale experienţei, ba poate chiar va fi făcut scrum, şi nu doar o dată! Ce bine că Dumnezeu i-a dat suficientă forţă încât să renască precum pasărea Phoenix din propria-i cenuşă!
Studiile au demonstrat că, până la vârsta de trei ani, convingerea că suntem o persoană bună este complet asimilată dacă părinții noștri ne-au iubit și ne-au încurajat în explorarea universului înconjurător. Dacă însă am fost criticați nencetat, ajungem să credem că ceva este în neregulă cu noi, nu știm ce anume, dar presupunem instinctiv că părinții noștri cunosc adevărul și că suferința care ne îmbolnăvește în interior este ceea ce merităm.
Cele mai puternice răni, din păcate, le primim de la cei mai apropiaţi sufletului nostru. Cred că există două explicaţii pentru asta: mai întâi pentru că distanţa de la care porneşte lovitura este mult mai mică decât în cazul celorlalţi şi, în plus, e atât de neaşteptată încât nu avem timp să ne mai ridicăm scutul de protecţie pe care îl folosim de atâtea ori în interacţiunea cu cei din jur. Mai ales atunci când suntem copii, loviturile care vin de la cei dragi, cu precădere din partea părinţilor, ajung mult mai adânc, până în străfundurile inimii noastre, pentru că el încă nu are armuri pregătite să reziste la o asemenea agresiune. E neverosimil ca cei meniţi să ne ocrotească, în mâinile cărora ne-am încredinţat sufletul, să fie cei care să-l lovească uneori atât de tare încât rănile să rămână pe viaţă sub forma unor cicatrici care se pot reactiva şi sângera din când în când. Copii fiind, încă nu realizăm cât de uşor ne pot „îmbolnăvi” cuvintele spuse la nervi de cei mari, ba chiar şi cele ale colegilor de joacă! Ele vor duce la „patologii” acute, care vor muşca intens din candoarea sufletului nostru, însă cu restitution ad integrum sau, mai grav, la „îmbolnăviri” cronice care ne vor însoţi de-a lungul vieţii sub forma unor gangrene emoţionale a căror îndepărtare se va solda invariabil cu amputaţii sufleteşti, din moment ce nu există proteze pentru aşa ceva… Prin urmare, ne revine nouă, adulţilor, misiunea delicată şi deloc uşoară de a avea grijă de inimile copiilor din jurul nostru, locul unde vom fi păstraţi atâta timp cât ei vor trăi.
