Ceea ce tratatele de psihologie postulează sub titlul de disonanță congnitivă, testele de filosofie morală apreciază drept ”clasică” ipocrizie sau banală contradicție logică. Altfel spus: inconsistență morală. Omul e deprins cu acțiuni asupra cărora nu reflectează. Are înclinații pe care nu le trece prin filtru rațional. Uneori e sincer ipocrit în sensul că pe de-o parte e medic și a depus jurământul lui Hipocrat, ceea ce înseamnă că nici în afară orelor de program nu face rău vreunui om și nu se dă în lături de la a îi salva viața, pe de altă parte toarnă în omul care e el însuși alcool cu nemiluita, ca medic știe care e explicația, dar nu face nimic să îndrepte lucrurile. În mod analog militanți ecologiști își poluează plămânii proprii. În asemenea condiții, de dorit e să taci, să nu predici.
Sigur că există un declaj între ideal și aspirație, potențial și ce reușești realmente. Nu despre asta vorbesc. Ci despre cazuri de contradicție directă între o morală asumată la nivel conceptual și acte.
Cercetările mele au dus la concluzia că avem tendița, toți, să operăm cu dublă măsură în tratamentul celorlalți și al persoanei proprii.
Foarte rar cineva se poartă cu umanitatea din el la fel de bine, de delicat, de fin, de îngăduitor precum cu cea din alții sau invers: tinde să fie mai aspru cu sine, mai restrictiv și mai permisiv cu alții. De asemenea, cu un necunoscut de pe stradă sau cu un cunoscut pe care îl vezi o dată la zece ani e mai ușor să fii nesincer și să îi spui că ești bine când tocmai ai aflat o veste devastatoare decât cu un apropiat.
Minciuna, ca rabat de la adevăr, e altceva oricum decât minciuna ca nesinceritate.
Uneori adevărul nici nu poate fi cunoscut (nu putem spune, de exemplu, adevăruri despre viitor, pentru că nu putem avea certitudini, așadar orice anticipare e întrucâtva mincinoasă, orice aproximare la fel. Adevărul e unic, cert, precis etc).
Din acest punct de vedere sunt adepta imperturbabilă a filosofiilor tradiționale continentale potrivit cărora – și aici invoc un raționament-pereche cu cel al lui Epicur – dacă adevărul nu are aceste atribute nu merită să poarte numele de adevăr. În mod analog el spunea că o entitate, dacă nu e atotputernică, omniscientă și omnibenevolentă, nu merită să poarte numele de Dumnezeu.
E aici o lungă paranteză care ar trebui făcută pentru semnalarea distincțiilor dintre sinceritate și adevăr.
Fapt e că nu avem o măsură unică în comportamentul față de sine și de oricare dintre ceilalți. În funcție de cât de valoroase sunt relațiile pentru noi, ne purtăm mai bine sau mai rău, e o tendință instinctivă, înnăscută, care se explică psihologic prin distincția care se face în sinea noastră, în psihismul arhaic, între membrul tribului (al familiei), care e ”apropiatul” și ”străin”, străin pe care strămoșii l-au tratat zeci de mii de ani cu vrăjmășie…
Tocmai de aceea morala kantiană e atât de importantă, dar și atât de greu de profesat.
M-am întrebat serios zilele trecute, ținând cont de patologiile morale de care ne tot ciocnim dacă chiar e atât de ”înnăscută”. Fără să vreau am mers pe firul raționamentului lui Levinas. La un moment dat m-am prins că asta fac. Evident ambii au dreptate, dar e o temă demnă de un tratat de vreo 500 de pagini.
Problema discrepanței de conduită, care devine patologică, se pune atunci când într-o relație simplă, conturată, în doi, ai pretenția de la celălalt să se poarte cu tine mai bine decât te porți tu cu tine și cu el. Un kantian ar zice: ”cu umanitatea din tine și din el”.
Am cunoscut un domn care trăia în paralel cu patru femei, clandestin, în sensul că nu știau una de alta, dar era supărat că favorita îl înșală. Cam cât de grav zdruncinată să fie conștiința unui om, câtă ură de sine, de semeni, câte fracturi să aibă încât să nu realizeze ce pretenții are?
Am mai arătat și cu alte ocazii că pretenția este contrariul exigenței.
O exigență este să te aștepți, dacă te porți ca un ins responsabil, să fie și ceilalți. O pretenție este ca toți ceilalți să fie responsabili și morali, mai puțin tu.
Disonanța cognitivă e o formă a ”prostiei” (în accepțiunea de largă acoperire a noțiunii), daca e să ne orientăm în paradigma psihologilor. Filosofii însă sunt sceptici și mai puțin indulgenți.
Ambele tabere afirmă însă același lucru în plan explicativ: e vorba despre putere, despre dorința de putere, despre compensarea unei ne-putințe, a unei slăbiciuni. De o angoasă care produce propensiunea spre acțiunea oneroasă, mai întâi spre permisivitate și grațiere interioară față de inițierea ei și apoi spre instanțierea propriuzisă.
Omul își construiește ”argumente”, rațiuni ca să justifice cazul de exceptionalitate.
Din păcate, însă, chiar dacă există și sunt legitime, uneori, forme de rabat de la aplicarea principiilor morale, în condiții de acest tip nu e nimic legitim.
Dau celebrul exemplu, în care excepția se susține, formulat de Benjamin Constant împotriva ”fundamentalismului” moral al lui Kant într-un eseu intitulat ”Ucigașul de la ușă”. Adevărul nu merită spus decât celor care știu cum să se poarte cu el.
Tema a fost reluată postbelic de diverși gânditori.
Avem următoarea situație. Un evreu ascuns în pivniță și un nazist care îl caută la ușă.
Merită spus adevărul, sacrificând viața acelui om?
E o situație extremă, de legitimă apărare.
E un gest de apărare și să eviți să te confesezi oricărui necunoscut și atunci te eschivezi, refuzând să răspunzi la întrebările lui. Nu minți, însă, spui NU vreau să răspund. Îți exerciți un drept.
Pe de altă parte, când acțiunea mistificatoare nu e de camuflare, ci afirmativă, când minciuna nu ”acoperă” realitatea sau adevărul, nu le opacizează, ci tinde să le înlocuiască, vorbim oricum de alt grad de minciună. Una manipulatoare sau machiavelică.
Perspectiva din care sunt făcute toate aceste obiecții la morala universalită este aceea a eticilor consecinționale, specifice societății utilitariste.
Trebuie să ținem cont în primul rând, zic adepții acestei morale, de consecințele actelor noastre. În ea contează discernământul în primul rând, capacitatea de a evalua just din perspectivă morală situații particulare.
În orice caz nu există sistem moral filosofic care să fie în contradicție ireconciliabilă cu celelalte.
Minciuna sau furtul, disimularea practicate sub auspiciile supraviețuirii sau în situații limită sunt cu totul altceva decât cele inițiate cu premeditare. Există indivizi care se consideră exonerați de aplicarea moralei comune, care se concep mai presus de ea.
Un astfel de trișor are întotdeauna ca țel PUTEREA asupra victimei, umilirea, degradarea și demoralizarea ei. Vrea cu obstinație să simtă ca are puteri asupra minții celuilalt și că o poate manipula. Că, poate, a fost supus cândva aceluiași tratament NU E o scuză.
Dacă, în morala kantiană binele e întotdeauna bună intenție, lipsa moralității constă în această rea intenție. Minciuna de acest tip e intenție de a induce în eroare. E intenție de a îi da brânci celuilalt într-un coșmar, într-o realitate falsificată, mai rea decât cea autentică.
Ce e minciuna aceasta machiavelică, de tip manipulator? Intenția de a amăgi, de a deruta, de a îi răpi altuia puterile, de a îi zdruncina discernământul și instinctele.
Onestitatea nu trebuie însă supra-evaluată. Ea nu e adevărul. Are are ceva, o doză de adevăr. Dar așa trebuie privite lucrurile. O doză de adevăr nu este adevărul.
De cele mai multe ori adevărul nu poate fi cunoscut.
Alteori nu poat fi spus.
Mincinosul profită de aceste lucruri, el își insinuează șerpește veninul printre ambiguități și subiectivisme.
Minciuna e inducere în eroare, cu bună știință. Diavolul e considerat în credința colectivă ”amăgitorul”sau ”acuzatorul” sau și, și, succesiv.
De aceea buna intenție și aceea de a încuraja, de a susține, de ajuta un altul să devină mai bun este mai morală decât critica.
De aceea iubirea de semeni, care înseamnă să vrei dezinteresat binele celuilalt (în termeni aristotelici) e mai morală decât judecata care condamnă.
Să ne gândim la o echipă de fotbal. Care e „adevărul” despre ea? Că e de ispravă pentru ca pe teren propriu e de neînvins sau ca e mediocră pentru ca în deplasare pierde? Care e adevărul despre un organism în continuă transformare și influențat de mediu și de contactele cu exteriorul? Putem spune despre un om că e excepțional pentru că atunci când e încurajat și apreciat se comportă impecabil sau că e jalnic pentru că atunci când e depreciat are eșec după eșec?
Cine e cel ”adevărat”? Cel încurajat și apreciat care devine strălucitor pentru ca i se dă credit sau cel hulit care se tot împiedică și cade?
Intenția bună poate rata adevărul sau cunoașterea, dar nu rănește, nu defavorizează. Ea dă putere. Or spiritul profitor, machiavelic, imoral despre care am discutat mai sus acționează în sens contrar: caută să destabilizeze și să înfrângă, să distrugă puterea celuilalt.
Mă îngrozeam în copilărie când vedeam că unii umileau câte un inocent pretinzând că o fac cu bună intenție. Când vedeam profesori abuzând elevi sub pretextul bunei intenții…
Dacă nu îi pot spune altuia o vorbă bună, cu toată credința, atunci taci!
***
Revin la distincția cu care am început articolul. În plan teoretic sunt mai ușor de deznodat și descâlcit lucruile prin echivalări semantice și traduceri iscusite… Dar practic?!
Când vezi, chiar și frunzărind pagini virtuale, cum una și aceeași persoană îi gratulează cu inimioare și pe cei de la putere, și pe opozanți, ține și cu stânga, și cu dreapta, și în general cu toate taberele te întrebi:
– Să fie oare un iluminat? atât de înțelept încât a ajuns ca rabinul din poveste să dea dreptate tuturor?
– E speriat de adversitate și se dă bine cu toată lumea? Are o strategie de apărare maladivă?
– E un mare pacifist? un adevărat Mahatma Gandhi?
– E caz de ipocrizie și oportunism?
– Sau doar de prostie și incultură, de lipsă de discernământ?
Din această dilemă nu există ieșire.
Ce fel de dialog sau de relație poți avea cu o persoană care nu are convingeri ferme, nu poate lua deci decizii?
Cum poți avea încredere într-un om care vrea să stea în toate luntrile?
Dar în cineva care face crize de disperare că îl înșală cea pe care o înșeală și care, deși minte de îngheață apele, suferă că e mințit?
Citiţi şi despre prietenie aici.
