Am încă bucuria că pot citi în limba română, mi-am adus din țară cărți de ficțiune și de nonficțiune, multicele, deși niciodată destule (am cu ele relația pe care o am cu ciocolata, nu pot rămâne fără ele niciodată).

Nu despre proviziile mele de carte e vorba aici (deși ar fi un motiv de mare tristețe, că nu am acces la cărțile din țară, of, că tot vine târgul, bucurați-vă voi de ele, eu voi lăcrima intens dacă nu-i apare versiunea electronică sau dacă nu se îndură auctorele să-mi dea pdf-ul, caz rar, dar salvator pentru o nefericită ca mine).

Ce vreau să zic, de fapt, e altceva.

Că nu e în regulă să fie așa de multe greșeli de limbă, c-or fi ele de editare (sau de traducere, iar aici e cumplit de-a dreptul; e trist-trist-trist că (încă! apare „compas” în loc de „busolă” – deși contextul, sensul frazei ar fi trebuit să-i dea traducătorului o dată în plus motiv de îngrijorare că nu a nimerit-o -, încă apar pronumele personale – persoana I și a II-a – lângă verbe, deși nu e necesar întrucât în română formele verbale își conțin de obicei persoana prin desinențe specifice (deci n-ar fi cazul, când nu există ambiguități), încă există adjective posesive folosite stângaci și neromânesc, dar și barbarisme ca în „nu am agrementul tău” în loc de „aprobarea” sau „acceptul”, of, sau de calc lingvistic ca în „nu am expertiză”; mă tem că ne vom căptuși cu greșelile astea pe vecie și nu e deloc bine).

Dar ce mă îndurerează de-a dreptul este că (încă!) scapă de sub supravegherea celor care ajută la apariția cărții (cum trec oare la editare și redactare, mă tot întreb) greșeli care se repetă obositor: mai peste tot există imperative negative greșite (e plin de incorectele „nu fă!”, „nu te du!”, deși nu cred că mai există oameni care nu știu că forma de imperativ negativ singular se obține din adverbul „nu” și forma de infinitiv a verbului, așadar formele corecte necesare nu pot fi decât „nu face!”, „nu te duce!”, nu e dubiu aici (deși m-am gândit că poate așa vrea auctorele să-și pună personajul să vorbească, nu-i așa?, dar mi s-a părut grav când toate personajele vorbesc numai așa, în plus, nu mi se pare necesară păstrarea formei greșite nici din rațiuni de expresivitate sau oralitate, e prea subțire efectul). Și, din aceeași categorie, forma greșită de mai-mult-ca-perfect, persoana a II-a singular, cea omonimă cu forma de pers. I. De ce să zici sau să scrii „Luasei și tu asta?” când forma corectă are desinența „-și” (deci, „luaseși”, „făcuseși’, „scriseseși” etc, cum se învață în clasa a V-a), să fie oralitatea atât de importantă oare? Mie nu mi se pare deloc bine.

Cum nu mi se pare bine nici că (încă) apare virgulă înainte de „etc” (și nu, nu trebuie; în limba română, nu e permis cum e în engleză, cum bine se șție, probabil au scăpat la control, dar și asta e trist, de fapt).

Să spun și că mă obosesc cumplit clișeele, dintre ele, cele greșite mă epuizează, iar cel mai tare mă obosește pleonasmul „oprobriul public”, repetat în cascadă, preluat nejustificat și fără discernământ, deși Dex-ul e atât de ușor de consultat.

(Am o problemă – personală de data asta, nu-mi place mie, mi se pare nefericită – și cu „rutină zilnică”, după mine, nu e nevoie de „zilnică”, dar pot înțelege de ce apare).

Nu e păcat că se tot întâmplă? O fi vina mea, că mă aștept la altceva.

Cum a fost când am dat să mănânc mere și am dat de alt gust.

Nu, nu cred că e așa, că ăla era de flori.

Ăsta al greșelilor din cărți vine din altceva, din cu totul și cu totul altceva.

Citiți și Antene de mamă