Mi-am sprijinit capul de peretele rece; cu mâinile tremurânde mi-am astupat urechile și mi-am ascultat gândurile. Am închis ochii și am văzut sângele picurând în vene. Îmi e dor să aud plânsetul cerului și scocurile vuind. Stăteam la geamul aburit urmărind picăturile de ploaie și numărându-mi  lacrimile. Nu au mai rămas prea multe. Priveam cu atenție apa care parcă se sfărâma sub tălpile oamenilor grăbiți, care treceau precum umbre și dispăreau după cortină.

Când, în sfârșit, și ultima urmă de lumină se estompa și cerul se închidea, rămâneam doar eu și ploaia. Ieșeam și mă plimbam pe străzi, îmi spălam gândurile și sufletul. Din aceste plimbări am cules câteva picături și le-am păstrat în sclipirea ochilor mei, nu cumva să sec până la primăvară.

Frigul m-a prins în plină suferință și așa am înghețat. Corpul meu a fost câmp de război iar mintea mea lagăr; acolo mi-am trimis inima, după gratii, și-a fost condamnată la tăcere. Adesea mai aud câte un suflu al dânsei, și tresar; petrec ore în șir în tăcere, aștept să aud măcar o șoaptă, o secundă și încă un pic, să știu că mai bate; dar nu simt nimc.

Și atunci mă gândesc, dacă inima o ia razna, mintea urmează? Nebunia se naște oare din prea multe gânduri sau prea puține trăiri? Există o legătură atât de strânsă, și în același timp, atât de fragilă între cele două… atât de imperceptibilă. Echilibrul îmi este ceva încă necunoscut.

Mă îndrept spre camera în care îmi păstrez pânzele, culorile și pensulele. Mă așez pe scaun și privesc țesătura. Am închis ochii; simt cum vine primăvara. Iau grăbită pensula în mână și o înmoi în paharul cu apă. În apă rămâne un punct negru care se-ntinde precum o pânză de păianjen.

Șterg pensula pe tricou, n-am de gând să las nicio urmă de întuneric. Nu în acest tablou. Paleta de culori este în partea mea stângă; caut galbenul, dar nu-l găsesc. Găsesc doar grămăjoare mici de alb și negru scurse de ceva vreme din tuburi. Mă gândesc pentru câteva secunde ce s-a întâmplat cu paleta de culori pastelate și nu-mi aduc aminte nimic.

Mai stau o vreme și mă uit țintă la pânză. Atunci relizez și zâmbesc trist: albul și negrul sunt singurele culori pe care le cunosc; niciodată combinate și nici măcar diluate. Nu știu ce înseamnă griul și nici nu pot să îmi imaginez ce se poate găsi între aceste două culori perfect opuse.

Așa îmi conduc și eu viața, spre alb sau negru. Spre tot sau nimic. Acțiunile mele sunt extreme și pedepsele pe măsură. Dar… sunt în tabloul greșit… eu nu știu să pictez, n-am ținut niciodată cu adevărat o pensulă în mână, n-am fixat niciodată o pânză în cadru. Nu am o cameră în care să păstrez toate aceste obiecte sau în care să mă regăsesc, am un loc unde doar sufăr, tac și ascult.

De multe ori mă simt urmărită de propriile mele greșeli care mă  înfundă și mă îngroapă în cele mai întunecate gânduri. Merg pe stradă în miez de noapte și simt zăpada scârțâind în urma mea, aud apa împrăștiată pe asfalt de alte urme decât ale mele, simt un suflu în spatele meu și nu-i vântul de primavară ori adierea caldă a verii; mă întorc speriată și nu văd nimic, merg în continuare mai grăbită cu fiecare pas, împinsă de la spate.

Ajung în casa rece și goală și sucesc cheia de trei ori spre dreapta; stau nemișcată doua secunde și mai întorc cheia o dată spre stânga; nu vreau să mă simt în siguranță, oricum nu sunt. Îmi trec tot felul de imagini prin fața ochilor în timp ce privesc tavanul luminat de umbrele frunzelor, imagini, de multe ori, amestecate și neclare.

Pentru câteva momente chiar cred că aș putea avea o viață fericită și liniștită, dar îmi pare lipsită de sens; poate ar trebui să încerc să-mi creez eu propria cale și să îmi construiesc fericirea, viața e scurtă și merită trăita din plin… închid ochii pentru câteva secunde, inspir adânc, expir zgomotos… revin la realitate; mintea îmi este în alb.

Iau în mână pensula și cu cea mai mare atenție întind culoarea pe țesăturile minții; fac doi pași în spate, să admir opera:  „Memento mori”… și răsuflu ușurată. Cuvintele rămân întipărite și eu pornesc la drum, în fiecare zi, rostindu-le în sinea mea, cu zâmbetul pe buze… precum rostești rugăciunea salvatoare înainte să cazi în prăpastie.