maternitatea de vise
ideea mi-a venit noaptea
când strigătul despică cetatea
pletele ei împărțite pe mijloc
de-un piepten cu colții de catifea
prăbușit vertical turnul cu ceas doarme orele dezvelite
carnea lor translucidă (prin care
vede aievea gongorice mișunânde secunde)
îl atrage și-acum – Reveria e toată a lui
tâmpla proptită-n axila stângă și respirația
mai tulburătoare ca
niciodată
n-aude nimic, tresare doar
la freamătul surd dintre coapsele ei
pe străzi patrulează plămâni geloși ce vor
a-ntemnița aerul
ideea maternității de vise
mă bântuie
foto sursa
***
s-a strecurat înăuntru și pe
bâjbâite
a început să rotească încet – două la dreapta, una spre stânga –
combinații dictate de lună, răbdare cât în deșert
umbra cămilei…
Citește și contăm pe prezența ta
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
