Marius Tucă – Toamna aceea…

Era, ce întâmplare,
tocmai toamna aia
care topește totul în jur.
Toamna aia
care îmbracă totul în frumos,
dar, la rândul său,
ia câte ceva din frumusețea
lucrurilor și vremurilor
pe care le rânduiește
și le domină.

Era tocmai toamna aia
apăsătoare până la prăsele,
toamna aia
care ți se înfige
ca un cuțit în spate.
Nu curge sânge,
nu e nevoie
de nici o intervenție
chirurgicală,
nici măcar de o recomandare
și, cu atât mai puțin,
de o rețetă,
dar doare al naibii de frumos,
până la os.

Era, câtă poezie în tot ce face ea,
toamna aceea, în care te doare totul
și nu mai simți nimic.
Te anesteziază ca și când
ți-ar curge direct în vene,
împrăștiindu-se prin tot corpul
ca un gaz.
Era tocmai toamna aia,
care vine când nu vrei tu să vină
și pleacă atunci când vrea ea să plece.
Ca o ispită, dar și ca o izbăvire
în același timp,
în același anotimp,
era toamna aia
care face tot ce vrea cu tine,
fără ca tu să te poți împotrivi
cu ceva, cu cineva.

Te lași posedat de duhul ei,
abandonat și cuminte,
făcându-ți scenarii
despre derivă,
dar și despre zbor.
Ca o pasăre care plutește
cu aripile desfăcute,
cu un vârf spre cer
și cu celălalt spre pământ,
ca o pasăre care zboară
între orizonturi, spre nesfârșit.

Da, da
era tocmai toamna aceea,
orice s-ar spune
și oricâte s-ar face
pe seama ei.
Și oricât ar încerca
buletinele de știri
să spună altceva decât era,
și oricât s-ar strădui
manșetele ziarelor
să dovedească
tocmai contrariul,
era tocmai toamna aceea…