Să ai capacitatea de a vedea cu claritate, în mod transparent realitatea, așa cum este, să fii un bun observator al vieții și să ai înclinații spre analiză asupra lumii încât să nu-ți  formezi percepții idealizate și, totuși, să nu te poți adapta acestei lumi și să te retragi în interiorul tău, unde îți creezi un refugiu pentru a supraviețui, înseamnă să ai o sensibilitate ieșită din comun și, în același timp, o fragilitate a unei ființe comparabile cu petala unui crin.
Și toate astea când ești bărbat. Și când pieptul tău se zbate frânt de sentimentele de iubire cele mai adevărate, dar nu se încordează să-și arate nici rezistența, pentru că nu o are, nici puterea de a pătrunde și de a înlătura greutățile unui destin nu prea darnic, pentru că te simți un învins și nu-ți mai rămân decât tristețea și lupta interioară, când forța brațului este de fapt a minții  coborând în degetele ce aștern cuvinte pe hârtia albă, să rodească gândurile frunții profund analitice, cu viziuni expresioniste și suprarealiste și, poate tocmai de aceea, temătoare de eșec.
Căci Franz Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga, Austro-Ungaria, funcționar, apoi avocat ceh la o companie de asigurări, scriitor de expresie germană – d. 3 iunie 1924, Kierling, Austria) nu și-a publicat niciodată opera, capodoperele sale văzând lumina tiparului abia după moartea autorului, prin bunăvoința prietenului său Max Brod, care astfel nu i-a respectat dorința de a-i arde manuscrisele cu mesaje adesea ascunse în parabole, cu o viziune adesea halucinantă, grotescă, tragi-comică asupra realității, în romanele: Procesul, Castelul, America, nuvela Metamorfoza, povestirile Verdictul, Un artist al foamei, Medic de țară ș. a.


Apoi să mori la 40 de ani de tuberculoză, înainte de a-ți încheia rosturile tale pe pământ cu cea mai mare iubire, literatura, să fi rămas celibatar pe parcursul scurtei vieți, în pofida iubirilor trăite și a celor două logodne spectaculoase, rămase neîmplinite, toate acestea vorbesc despre un parcurs scurt, dar năpraznic, rămas în conștiința celor care l-au cunoscut, puținii prieteni pe care i-a avut, sau a celor care l-au iubit și îl iubesc pentru literatura lui:
Această lume imensă din capul meu, cum să mă eliberez de ea și cum să o eliberez din mine, fără să mă sfarm în bucăți? Dar parcă mai degrabă m-aș sfărâma, decât să o țin în mine îngropată. (Franz Kafka, Jurnal, 21 iunie 1913).
Cu un an înaintea acestei mărturisiri, la 13 august 1912, în timpul unei vizite făcute aceluiași Max Brod, o cunoaște pe Felice Bauer, din Berlin, o tânără stenografă, ruda îndepărtată a prietenului său. Cu ea avea să se logodească de două ori, în iunie 1914 și în iulie 1917, și căreia avea să-I trimită peste 500 de scrisori.
Relația lor de început coincide cu o perioadă de euforie a creației lui Kafka. Scrie Verdictul într-o singură noapte, cu subtitlul O poveste pentru Felice B. (Eine Gesschichte fur  Felice B). O săptămână mai târziu începe romanul Der Verschollene (Dispărutul), cu numele postum America, rămas neterminat. Termină opera monumentală Metamorfoza.

Creativitatea scriitorului are un rol covârșitor în relația cu Felice, sau, putem crede, că însăși Felice constituie zodia încrederii în el, cel timid, introvertit și nestatornic, acum cavalerul curtenitor. Sentimentele îi sunt împărtășite în manieră epistolară. Se întâlnesc rar, așa se simțea confortabil scriitorul.
Tânăra stenografă devine Fraulein Bauer, Fraulein Felice, Liebes Fraulein Felice, Liebste, Allerliebste, Meine Liebste. Dar față de perspectiva mariajului, nutrește un amestec confuz de dorință și respingere, simțindu-și amenințată cariera de scriitor.
Kafkavorbește tot mai des de nevoia de singurătate și intimitate :
Adesea m-am gândit că cel mai bun mod de viață pentru mine ar fi să stau ferecat, cu uneltele de scris și lampa alături, în cea mai tainică încăpere a unui beci imens.( Franz Kafka, Scrisori către Felice, 14-15 ianuarie 1913.
La 16 iunie 1913, Kafka formulează o cerere în căsătorie către Felice, dar la 8 noiembrie  ea îi dă semne că ar vrea să încheie relația. Timp de șase săptămâni corespondența se întrerupe, pentru ca în ianuarie 1914, relația să se concretizeze într-o logodnă, ce se va compromite însă din cauza geloziei tinerei Felice.
Ei continuă să țină legătura epistolară, iar în iulie 1917 se logodesc pentru a doua oară. Călătoresc în Ungaria și ajung și la Arad, la o soră a lui Felice. Franz are simptome incipiente de tuberculoză și se va stinge de tânăr, în 1924. Ultima lui scrisoare datează din 16 octombrie 1917.
Felice Bauer a emigrat în America, dar a păstrat bogata colectie a scrisorilor. Dar scrisorile ei către artist nu s-au păstrat, astfel ea ne apare acum ca un personaj intrat în mit.
El, în schimb, vorbește posterității prin monumentala sa operă, dar și prin corespondența lăsată, unde se exprimă în maniera cea mai sensibilă de care un bărbat este capabil.

tumblr.com

Iată  frământarea sufletească a scriitorului într-una din scrisorile către Felice:

„Iubita mea Felice! Am să-ţi cer acum o favoare care s-ar putea să-ţi sune un pic nebună, şi pe care am s-o tratez ca atare, ca şi cum eu aş fi cel care ar recepta scrisoarea. Este de asemenea cel mai greu test chiar şi pentru cea mai binevoitoare persoană. Iată care este rugămintea mea: Scrie-mi doar o dată pe săptămână, astfel ca scrisorile tale să sosească duminică, deoarece nu pot îndura scrisorile tale de dragoste zilnice, sunt incapabil să le rezist. De exemplu, îţi răspund uneia dintre scrisorile tale, apoi mă aşez pe pat într-un calm aparent, dar bătăile inimii mele îmi cutremură întreg corpul şi pieptul se zbate dureros pentru ţine. Eu îţi aparţin ţie, chiar aceasta este cea mai potrivită expresie de a exprima starea mea, dar totuşi acest concept încă nu exprimă totul. Tocmai din acest motiv nu vreau să ştiu ce gândeşti, mă adânceşte în confuzie atât de mult încât nu mai pot înfrunta viaţa, de aceea nu vreau să ştiu ce simţi pentru mine. Dacă aş şti cum aş putea, înnebunit cum sunt, să stau în continuare la biroul meu, sau aici acasă, în loc să sar în următorul tren cu ochii închişi ca să-i deschid doar când voi fi cu tine? Ah, este un trist, un trist motiv pentru a nu face aşa. Pe scurt: sănătatea mea abia îmi ajunge mie singur, nu este suficientă pentru o căsătorie, ca să nu mai zic pentru o familie. Şi totuşi când citesc scrisoarea ta simt că aş putea trece cu vederea şi lucrurile ce nu pot fi trecute cu vederea. Dacă aş avea răspunsul tău chiar acum! Şi cât de teribil probabil că te chinui şi cum te silesc, în tăcerea camerei tale, să citeşti această scrisoare, cea mai urâtă scrisoare care a stat vreodată pe masa ta. Sincer, îmi dau seama câteodată că numele tău minunat îmi merge la inima ca o rugăciune… Ah, dacă ţi-aş fi trimis scrisoarea de vineri în care te imploram să nu-mi mai scrii niciodată, în care îţi făceam o promisiune asemănătoare. Ah, Doamne, ce m-a împiedicat oare să-ţi trimit acea scrisoare? Toate ar fi fost bine acum. Mai este oare acum posibilă o soluţie paşnică? Ne-ar ajuta dacă ne-am scrie doar o dată pe săptămână? Nu, dacă suferinţa mea ar putea fi vindecată în acest fel înseamnă că ea nici n-a fost o suferinţă serioasă. Şi deja presimt că n-am să pot rezista cu bine scrisorii de duminică.

Aşadar, ca să compensez pierderea oportunităţii de ieri, te rog cu ultimele puteri rămase la sfârşitul acestei scrisori: dacă ne preţuim vieţile cu adevărat, hai să le abandonăm de tot”.

 

Citiți și despre Scrisoarea lui Kafka…