„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”
Da, este atitudinea demnă de un Luceafăr. Cea pe care doar un Luceafăr o poate lua întru totul.
Altfel, s-ar răsuci în mormântul său de cleștar, tulburat în nobilele-i ape de ceea ce, în numele Său se premiază.
Mă refer, desigur, la ceea ce s-a întâmplat, ca o reverberație nefericită a Galei Premiilor Eminescu din anul 2018, și anul acesta, prin acordarea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ Opus Primum – pentru „un mecanism războinic”.
Oare, asemena poeme ar putea fi studiate într-o școală a zilelor noastre?!
Libertatea de exprimare – sfântă prin definiție – a permis poeziei să îmbrace veșminte în acord cu vremurile, sinchisindu-se, totuși, de menirea și crezul pe care creatorul le-a pus în făptura-i.
Așa cum, atunci când ne rugăm nu ni se rostogolesc pe limbă înjurături, la fel, când citim sau ascultăm poezie, n-ar trebui să ni se deruleze în fața ochilor un spectacol de frustrări obscene pe care se pune eticheta 16+.
Și nicidecum cu ocazia Zilei Culturii Naționale.
Argumente legate de faptul că arta – în general, și poezia – în special, educă, spiritualizează și trezește emoții care înalță ființa umană culminând prin Catharsis, (n-o aruncă în mocirlă), au traversat istoria și stau verticale în muzica lui Beethoven, în Catrenul lui Nichita, într-o creație precum romanul „Din cer au căzut trei mere”, ca să dau câteva exemple.
Nicio înălțime de scenă n-ar trebui să permită agresarea, în numele poeziei, a sensibilităților și valorilor dobândite prin educație și cultură.
Și dacă tot e liber la exprimare, mi-am spus și eu părerea de aici, chiar de la locul meu, cu modestie și revoltă și mâhnire.
„Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.”
foto painting sursa
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.