ovidiu@stanomir
Acolo şezu şi plânse
Ajuns la marginea prăpastiei, Hedonis se trase instinctiv înapoi. Adoratorii lui Mamon îl întâmpinară cu portofelele pline de cărţi de credit, pe care le agitau ostentativ. Ce să fi făcut? Îşi desfăcu aripile străvezii de libelung, primite în leasing de la Cassandru. Avea oarecari îndoieli în ce priveşte fiabilitatea acestora dară se afla într-o situaţie fără alternativă. Îşi făcu o cruce mare şi se avântă spre cealaltă margine a genunii. Aripile se pliară cu voluptate pe curentul ascendent ce țâșnea din adânc. În câteva secunde, Hedonis trecu de la agonie la extaz. Şi retur. Căci şuvoiul de aer descendent, complementar primului, îl sorbi spre abis. Pe când îşi făcea cruci cu nemiluita, se înclină spre dreapta, coborând într-o spirală din ce în ce mai strânsă. Îşi zise că s-a sfârşit cu el, când îşi dădu seama că pe fundul prăpastiei e o mlaştină. Căzu, molatec. Smârcul se grăbi să-l înghită, însă aripile imense îl ţineau la suprafaţă. Lopătă, instinctiv, către peretele de stâncă. Se îndreptă cu mari eforturi spre baza lui. Abandonă aripile fleşcăite. Intenţiona să le întindă la uscat pe tăpșanul pe care se căţărase, iar între timp să caute curentul de aer ascendent. Aripile, ciuruite, aveau găuri prea mari ca să le mai poată folosi. Se apropie de imensul perete de stâncă. Era cumplit de abrupt. Nu s-ar fi putut căţăra pe el nici dacă ar fi avut echipamentul necesar, cât şi deprinderile şi condiţia fizică ale unui alpinist. Acolo şezu şi plânse. De sus, de pe buza cealaltă a prăpastiei, adoratorii lui Mamon îl ocărau, aruncând spre el teancuri de carduri fără acoperire. Îi binecuvântă şi începu să se roage…
Strunga Doamnei
La un moment dat, un şuşotit îi distrase atenţia. Era ceva…, ceva înviorător, ca o undă de apă proaspătă. Da, da. Era clipocitul unui pârâu. Pârâul care trecea pe fundul prăpastiei se bălăcea în mlaştină, apoi o părăsea, coborând în adâncurile unei mici grote, mascată de smocuri de iarbă înaltă. Hedonis o luă pe urma pârâului, coborând în grotă, urmând orbeşte şuvoiul rece ca gheaţa, ieşind, în cele din urmă la lumină, de partea cealaltă a muntelui. Se târî pe mal în sus, până pe un mic platou acoperit de iarbă şi flori. Iată-mă la loc cu verdeaţă… Era vânât de frig, cu trupul zdrelit, cu hainele rupte, dar întreg.
Se lungi în iarbă, abandonându-se razelor binefăcătoare ale luminătorului ceresc. Îşi aduna puterile, căci îl aştepta drum lung şi întortocheat până la Strunga Doamnei. Nădăjduia să ajungă acolo înainte de amurg.
foto sursa
Citește și Cărăbușul de sticlă
