“Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin.” (Octavian Paler)
Astăzi, trăim într-o retorică a zorzoanelor (branduri, logo-uri, fast-cool). Unele vorbe de duh – “Less is more” sau “plăcerea aristocratică de-a displăcea” (Baudelaire) – au fost uitate şi alungate. Eleganţa naturală, fundamentală, deloc fandosită, n-are nicio legătură cu moda.
Femeile care lucrează într-un mediu ce presupune o oarecare “imagine” (business, publicitate, show-biz, publicistică) au ajuns să arate ca nişte secretare. Trăim în plină “secretarocraţie”. Majoritatea dintre ele se îmbracă formal; au acelaşi decolteu pseudo-îndrăzneţ, aceeaşi pantofi cu toc, acelaşi zâmbet amabil-fals şi acelaşi ton cald, prietenos, care nu spune nimic. Trăim într-o Gattaca plină de femei care, fără să fie perfecte, sunt cu siguranţă standardizate.
În ziua de astăzi, cariera se asortează cel mai adesea cu o multinaţională şi cu un birou într-un office building, adică acea clădire postmodernă din paginile de rezidenţiale. În timpul facultăţii treceai adesea pe lângă astfel de clădiri şi doar îţi imaginai cum poate fi înăuntru, pentru că recepţia de la parter era o probă de olimpiadă. Clădirile astea te atrăgeau ca un parc de distracţii. De afară, vedeai doar luminile şi forfota – mirajul. Nici nu îţi mai dădeai seama când ai intrat. Ai realizat brusc că eşti de partea cealaltă numai pentru că ai văzut caruselul din faţa ta. Super – existenţă! Într-adevăr, neobişnuită. Te urcă şi te coboară succesiv şi atât de repede, încât până şi sentimentele se amestecă instantaneu. Nici nu mai distingi momentele când, fie te miri pur şi simplu de propriul succes, fie ai senzaţia că întreaga lume din jurul tău s-a destrămat din pricina unor proiecte refuzate. Nu ai timp să te bucuri, nu ai timp să suferi! E nebunie. E ceea ce ai vrut sau ai crezut că vrei! Într-un minut de răgaz furat, cobori şi eşti într-adevăr alta – adică fără timp. Iar personalitatea ta nu mai are cum să se exprime în ritmul nebun al acestei maşinării.
Building-ul aspiră să fie un spaţiu total, o lume completă, un fel de oraş în miniatură; iar acestui tip de spaţiu complet nou îi corespunde un nou model de interacţiune umană – acela al hiperaglomeraţiei care funcţionează conform unui flux. Fragmentarea socială, care permite individului să opteze pentru experienţele artistice, culturale şi de comunitate potrivite lui nu îşi găseşte locul aici. Diversitatea personalităţilor nu se mai poate manifesta.
Şi totul începe de la primul moment al dimineţii, de la garderobă, fiindcă nu prea mai poţi să-ţi permiţi combinaţia “excentrică” de pantaloni de catifea şi sneakers, ci trebuie să adopţi linia sobră a costumului de business în codul de ţinută. Urmezi drumul obişnuit către birou, în fiecare zi, la aceeaşi oră, singurele abateri creative fiind ocolul impus de gropile din asfalt şi cursele aprige pentru un loc de parcare. Îţi lipseşte bancul zilei spus de paznicul de la intrare, dar acum ai card de acces şi badge. Biroul tău nu se mai află în colţul în care ţi-a plăcut ţie cel mai mult, cu spatele la perete, ca să poţi să ai o viziune de ansamblu a încăperii, ci într-un şir de celule dispuse, uneori, pe tot etajul.
Este adevărat, eşti conectată la toate firele posibile – Internet, telefon, reţele sociale… Iar acolo te conectezi şi tu. Pentru că de acolo începi să îţi construieşti relaţii indirecte cu ceilalţi. Nu mai concepi un proiect împreună cu un coleg, ci îl trimiţi prin e-mail şi îl discutaţi prin intermediul telefonului. De multe ori, nici nu ştii cu cine vorbeşti, eşti doar un nume care lucrează la un birou, situat cu două etaje mai sus. Există multă literatură recentă despre spaţiul social, iar principalul subiect de dezbatere este acela că aceste spaţii postmoderne generează o experienţă confuză care, uneori, dezorientează.
Un alt exemplu relevant din aceeaşi zonă este mall-ul. Dacă te duci sâmbătă seara la mall, ai să descoperi principalul loc de distracţie al familiei. Principala funcţie a mall-ului – cumpărăturile – a devenit mai degrabă un accesoriu, parte din entertainment. Şi, din nou, pornim de la garderobă. Într-un asemenea loc, într-un asemenea moment, nu vei mai vedea jenşii vechi combinaţi la repezeală cu un tricou obişnuit şi cu pantofi-sport uzaţi de la antrenamente. Comoditatea s-a retras discret pentru a face loc unei eleganţe ţipătoare. Acum primează cizmele de lac, tocul-cui şi fusta foarte scurtă, părul întins şi fardul foarte accentuat. Uneori, femeile “identice” dau senzația de junk-food. Poate că te satură pe moment, dar ai vrea să mănânci toată viaţa aşa ceva?
© Garance Dorè
Sacoşele cu logo-uri mari fac parte şi ele din ţinută, iar căratul lor ostentativ este ”coregrafie” pură. Este, însă, o coregrafie care te ameţeşte şi care aproape că îţi dă angoase. După o astfel de experienţă, nu mai suporţi nicio formă de socializare, iar apelul telefonic al prietenei tale pare brusc o corvoadă. Paradoxal, efectul pe care îl creează un grup agitat de oameni este înstrăinarea. Este plăcut să ai toate magazinele care îţi plac sub aceeaşi cupolă. Aparent, este foarte comod. Nu mai trebuie să alergi dintr-un capăt în celălalt al oraşului. Problema apare când nu mai poţi nici să mergi pentru că te amesteci, brusc, într-o aglomerare de oameni haotici.
După astfel de experienţă, îţi aduci aminte de o plimbare de sâmbătă dimineaţa pe la magazine. Savurezi chiar şi soarele rece de afară, te opreşti şi bei o cafea între două destinaţii cu vitrine. Simţi pulsul oraşului, treci pe lângă Nottara şi vezi un afiş care te atrage. Profiţi şi intri ca să cumperi două bilete pentru seară. Mai mănânci un corn la Ateneu, fugi şi la Cărtureşti şi mai cumperi o carte nouă. Sunt puncte diferite din oraş, dar şi tu eşti diferită şi ai nevoie de diversitate. Numai aşa creşti ca individ.
Comoditatea este O.K. atât timp cât nu ţi se oferă ca surogat pentru absolut orice altceva şi nu te anihilează sub un glob din sticlă, cu multe lumini şi fire. Depinde doar de tine să nu te laşi prinsă în jocul rutinei şi să accepţi o concluzie tristă.
Via WebCultura
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
