Dimineața la 4,45 este ora potrivită la care poți constata că pescărușii nu pot zbura altfel decât văitându-se sau certându-se. Să te trezești în cântul lor alambicat, în aerul rece, ca de început de toamnă este ca și cum ai imersa, brusc, în esența realității. Lipsește sunetul valurilor, doar amintit de sporovăiala agitată a zburătoarelor aciuiate într-un oraș care doar sonor aparține apelor.
Cafeaua amăruie, cu mirosul ei excitant și bobițele de zahăr candel de pe foetajul cu caise, care trosnesc între dinți cu sunet de copilărie scăldată-n soarele stins și-n plictisul lungilor după-amieze de duminică, atunci când timpul părea interminabil, când se târa într-o lentoare exasperantă pentru că – nu știam de ce și nu am înțeles niciodată – copiii nu veneau la joacă.
Croncănitul cu iz de înțelepciune al unei ciori intră pe geamul livingului. Anul ăsta rândunelele sunt silențioase. Acum câteva zile le-am văzut puii exersându-și zborul. Coțofene mergând prin iarba din curte, în căutare de nuci căzute. Sunt atât de caraghioase cum pășesc, cu pas de om, în loc să țopăie ca orice pasăre normală.
Senzația de bine, de plin, remanentă de după filmul de aseară: „Les vacances de M. Hulot” – Jacques Tati. Nu am mai întâlnit asemenea îmbinare de comic inteligent cu reverie a cadrelor, care îndeamnă la meditație. Dar nu apuci să te așezi în starea de meditație, căci un alt gag vine să te zguduie de râs. Cum este explozia de artificii din ghereta în care acest duios M. Hulot se ascunde de un câine, explozie care riscă să mistuie micul orășel de vacanță de la malul mării, în timp ce el caută capătul unui furtun cu care speră să stingă interminabilul foc de artificii sau se străduiește, cu tenacitate, alergând în cerc, să umple o stropitoare cu apa de la un aspersor rotativ.
Splendoarea vine din filmarea alb – negru. Vezi și simți toridul zilelor de vară, multiplicat de alb-argintiul mării – aceste scurte imersii melancolice sunt la tot pasul, dar abia apuci să-ncepi să plonjezi că un alt gag vine să te scuture de râs: vezi camera unui cauciuc de mașină care, plină de frunze lipite de ea, este confundată cu o coroană mortuară și agățată pe piatra de mormânt a răposatului, unde începe să se fâsâie, fleșcăindu-se de-a binelea sub ochii cortegiului.
Și așa îmi amintesc de a.l.ș., care ar fi împlinit anul ăsta 60 de ani și al cărui film preferat era Mon oncle, al aceluiași Tati și care și-a serbat vârsta de 50 de ani invitându-și prietenii la Sala Elvira Popescu pentru a viziona… „Mon oncle”. Eram la începutul amiciției noastre și ceea ce regret cel mai mult este că timpul nu mi-a dat ocazia să mă bucur de el. Un timp care-a dispărut.
Mi-e puțin frig. Pisica nu ține loc de șosete, ține loc de păturică pentru pulpe. A auzit un miorlăit în curte, s-a făcut arc și a zbughit-o pe geam, să cerceteze intrusul. De regulă, se lasă cu chiloman. Așa că verific să văd de ce e liniște. De sus de pe gard o privește motănelul gri al vecinilor. Ea stă ca cifra 3, cuminte și nemișcată, așteptând primul lui pas greșit. Așa că îl gonesc. Nu am chef de scandalul de care pisica asta este capabilă, atunci când se triplează de furie.
Pun de cafea. Cu gândul la vacanța care stă să vină, cafeaua dă în foc.
Citiți și Un film al lui Bertolucci
