„În zvârcoliri de șarpe uriaș, puhoiul urca pe cărarea întortocheată spre Golgota. Urlete sălbatice de bucurie izbucneau din miile de piepturi, când Fiul omului, istovit de apăsarea crucii, cu gura arsă de sete, cu pletele aurii lipite de tâmple de sudoare, se prăbușea sub lemnul greu, pe care avea să fie răstignit. Cu lovituri de bice soldații lui Pilat sileau pe divinul istovit să se ridice, să urce spre locul de osândă.

Și la fiecare poticnire, la fiecare cădere, două mâini albe se frângeau deznădăjduite în mulțime, un piept gemea înăbușit și lacrimi arzătoare se rostogoleau din doi ochi mari, albaștri, pe obrajii palizi, supți de suferință, ai dumnezeeștii mame.

Învăluită în zăbranic negru, cu inima sfâșiată, urca sărmana mamă drumul durerii, drumul, la al cărui capăt copilul ei urma să fie răstignit, alături cu tâlharii.

O! De-ar fi putut cel puțin să-i ajute! Cu ce putere s-ar fi încordat să ducă ea crucea zdrobitor de grea! Își simțea brațele plăpânde destul de voinice pentru asemenea povară, numai de i s-ar fi îngăduit să-și ușureze pe scumpu-i jertfit. Dar nici mângâierea aceasta nu-i era îngăduită.

I se părea că toată acea mulțime care urca urlând, ca biciuită de biciul nebuniei spre vârful Căpățânei, trecea peste inima ei, zdrobind-o, fărâmițând-o. Da, drumul calvarului trecea peste inima îndureratei mame. Ca amețită, dibuia după un sprijin, bătând ploaia de pulbere cu bietele-i mâini slabe.

Și atunci, o mână albă, delicată, i le prindea pe ale sale, un umăr tânăr se alipea de al său, sprijinind-o, o șuviță de păr auriu și mătăsos îi ștergea năvala de lacrimi care-i ardeau obrajii.

Magdaleno, Îl vezi? șoptea mama; eu nu mai pot vedea.

Îl văd, răspundea Magdalena; ochii mei sunt țintiți pe coroana de spini, care totuși luminează ca un soare în jurul frunții Lui însângerate. Ah!

Ce este? Iar a căzut?

Într-un gest de apărare mama se avântă înainte prin mulțime, dar puterile o părăsiseră.

Când au ajuns în vârful Golgotei, jertfa se împlinise. Trei cruci cu trei trupuri țintuite pe ele își întindeau brațele, se profilau pe cerul însângerat de soarele care, rostogolindu-se, fugea îngrozit la orizont.

Îmbrățișând lemnul negru Fecioara îngenunche, udând cu lacrimile ei de mamă lujerul uriaș de cedru care purta crinul cel mai scump, trupul Fiului.

Alături Magdalena, în pieptul căreia dăinuia încă o urmă din vechile păcate, întindea amenințătoare pumnul încleștat spre cetatea tolănită la poalele Golgotei.

◊◊◊

Și lumină mare se făcu … Pământul se cutremură, catapeteasma templului se despică.

De pe mormântul nou, în care fusese pogorât Isus, piatra sări și El se ridică asemenea unui răsărit de soare.

Cu mir și untdelemn sfințit plecaseră mironosițele la mormânt.

Ce lumină să fie aceasta, Marto? întrebă Magdalena. Parcă s-ar fi aprins văzduhul.

Nu știu … nu-nțeleg, dar văd că se apropie.

Dar, când fuseseră aproape, căzură cu fețele la pământ de bucurie și de mirare.

Era El.

Înțeleseră femeile simple marea taină a Învierii pe care învățații, cărturarii, nu erau vrednici s-o înțeleagă.

Cu o bucurie sălbatică, alergă Magdalena acasă.

Trebuie să-i spun lui Pilat, din gura mea să afle vestea care-l va înfricoșa.

Ca să fie primită să-i vorbească puternicului stăpân, se cuvenea să nu se-nfățișeze cu mâna goală. Să-i ducă un dar. Dar ea era săracă. Ce ar fi putut duce decât un coș de ouă, adunate de la cele câteva găini pe care le avea? Le așeză binișor într-un coșuleț, le înveli cu o năframă albă și se duse la palatul guvernatorului. Din scaunu-i înalt, încrustat în aur și sidef, Pilat se-nvrednici să arunce o uitătură asupra fetei și a darului ei.

Ce vrei? O-ntrebă.

Hristos a înviat, răspunse ea, ridicând capul și scuturând cu mândrie bogăția pletelor ei de aur ce o învăluiau ca o manta.

Pilat zâmbi privind-o cu milă.

Sărmană copilă! Dragostea de El ți-a rătăcit mintea; vorbești nebunii.

Hristos a înviat, crede-mă, O! Pilat, Hristos a înviat! L-am văzut adineaori coborând spre cetate. Hristos a înviat!

De data aceasta Pilat nu mai zâmbi. Coborând din scaunu-i însidefat și poleit se apropie cu blândețe de ea, o mângâie atingându-i fruntea, ca și cum ar fi vrut să-i alunge nebunia.

Dar ea repeta încăpățânată, sfidătoare:

Hristos a înviat …

Ei bine, zice atunci guvernatorul, o ții una și bună cu nebunia ta și vrei s-o cred.

Crede, căci adevăr grăiesc.

Voi crede când … când … iată, voi crede când ouăle acestea albe ca  marmura pe care mi le-ai adus în dar, se vor face roșii …

Cu mâna-i plină de inele, dădu Pilat într-o parte năframa albă ce învăluia coșul, dar se dădu speriat înapoi cu ochii măriți ca de o grozavă vedenie.

O clipă doar trecuse și-n locul ouălor ca marmura, albe, sub ochii lui, chiar sub ochii lui, coșulețul se schimbase într-o grămadă de ouă roșii, ca sângele ce cursese din coasta Celui răstignit.

Hristos a înviat! mai zise Magdalena și ochii ei, în care râdea fericirea izbânzii căutau pe-ai lui Pilat.

Dar acesta, biruit, își plecase fruntea și buzele-i odinioară mândre, disprețuitoare, șopteau acum umilite:

Adevărat a înviat.”

(Ana Codreanu-Niculescu în revista Lumea copiilor, 1924, număr special de Paști)