Lana Turner (1921-1995) a fost un star hollywoodian absolut într-o perioadă în care star-sistemul girat de studiourile cinematografice dețineau controlul total în industria filmului american. Starurile feminine au reprezentat în prima jumătate a secolului trecut o formă de spectacol în sine. Până la începutul anilor ’70 filmele erau vizionate exclusiv în săli întunecate de cinema și strălucirea chipului frumos de pe ecran amplifica astfel magia. Ritmul în care se desfășura intriga peliculelor acelor ani alterna între mișcare și static, acțiune și stop-cadru prelungit. Spectatorul nu putea revedea sau derula nicio secvență. De aceea curgerea filmelor era mai lentă. Cinematograful, ca și fotografia, are o relație privilegiată cu timpul, captând exact momentul în care este înregistrată o imagine. Stop-cadrul conține creativitatea realizatorului, mereu accesibilă la masa de montaj.

Cu o copilărie marcată de moartea timpurie a tatălui care fusese jefuit și ucis în circumstanțe neelucidate, după ce pariase la jocuri și câștigase niște bani în plus pentru a-și întreține familia, nu e de mirare ca micuța Lana, care avea pe atunci nouă ani, a dezvoltat o instabilitate emoțională ce a bântuit-o de-a lungul faimoasei cariere artistice și care nu era vizibilă publicului marelui ecran în spatele imaginii glamour. Așa se face că a acceptat o căsătorie în pripă cu muzicianul Artie Shaw pe când abia împlinise 19 ani, mariajul fiind încurajat și validat de studiourile MGM, ale căror intruziuni în viețile private ale starurilor erau bine cunoscute. Odată cu semnarea unui contract, viitoarele vedete își asumau, conștient sau nu, o strategie de marketing aducătoare de mari profituri prin asocierea imaginilor celor doi idoli ai publicului. În aceeași barcă au fost colegele și prietenele ei Judy Garland sau Ava Gardner.

Visul american transformat în realitate

Pe când avea 16 ani și chiulea de la o oră plictisitoare de dactilografie de la liceu, tânăra Julia Jean s-a dus să-și cumpere o Coca-Cola de la magazinul de pe colț, unde a remarcat-o un editor al publicației The Hollywood Reporter. Destinul. Ani mai târziu, Amanda Lear a făcut celebre versurile „Hollywood is just a Dream/ When you’re seventeen.” Crescută în pauperitate de o mamă singură, cu o mobilitate pe care nu și-a dorit-o în copilărie, un contract semnat cu studiourile Warner Bros de 50 $/ săptămână părea un viitor sigur. Regizorul Mervyn LeRoy, reprezentantul studioului, a fost și cel care i-a schimbat prenumele în Lana. În același an, 1937, a semnat cu MGM un contract pentru suma de 100 $/săptămână. În timpul filmărilor pentru Love Finds Andy Hardy (1938), Lana urmează în paralel cursuri pentru a echivala diploma de absolvire a liceului. Drumul spre faimă era asigurat de filmele comerciale produse pe bandă rulantă.

Opt mariaje. O egalează pe Liz Taylor

În anul 1982 când și-a publicat autobiografia, Lana Turner a mărturisit cu multă sinceritate, candoare și simț al umorului că, în pofida statutului de sex-simbol, moravurile și o anumită pudibonderie a anilor ’40 au făcut-o să viseze la o viață idilică de familie, de care nu a avut parte în mediul în care a crescut. Iluzia casei cu grădină în față, înconjurată de un gard înalt, cu mulți copii case se joacă fericiți, i-a alimentat inocența.

„Mi-am dorit să am un singur soț și sapte copii. Dar s-a întâmplat exact invers.”

Speculațiilor despre nenumăratele ei aventuri erotice cu partenerii din film le-a răspuns că a făcut mereu o delimitare strictă între muncă și viață privată. A recunoscut mariajele scurte și tumultuoase și relațiile amoroase cu colegi actori cu care nu a filmat. Marea ei iubire a fost actorul Tyrone Power care la data întâlnirii lor era căsătorit legal. Atracția dintre ei a fost instantanee; Tyrone s-a separat de soția lui, iar legătura lor de iubire părea să aibă un viitor. Lana rămâne însărcinată, ceea ce complică situația. Divorțul în acei ani era o procedură ce se putea întinde pe parcursul câtorva ani, astfel că Tyrone a lăsat la latitudinea ei dacă păstrează copilul sau nu. Au stabilit un limbaj codat, numai al lor, ferit de indiscrețiile anturajului. El era plecat într-un turneu și comunicau printr-o stație radio aflată în casa unor prieteni comuni. În cazul în care păstra copilul parola era „N-am găsit casa încă.” Dacă îl avorta, parola era „Am găsit casa astăzi.” Al doilea mesaj a fost cel transmis. De data aceasta studiourile reprezentate de Darryl F. Zanuck n-au agreat povestea de iubire dintre Lana și Tyrone și au făcut tot posibilul pentru a-i despărți, regizând întâlnirea lui cu o altă viitoare actriță ce avea să-i devină ulterior soție, tocmai la Roma! Tânăra se numea Linda Christian și a fost mama cântăreței Romina Power.

Poștașul sună întotdeauna de două ori

Consacrarea definitivă în lumea filmului a venit odată cu rolul principal din thriller-ul The Postman Always Rings Twice/ Poștașul sună întotdeauna de două ori (1946) în regia lui William Taylor Garnett, bazat pe romanul omonim al lui James M. Cain. Povestea de dragoste dintre Frank Chambers, un tânăr aventurier și Cora, soția mult mai tânără a lui Nick, proprietarul unui restaurant de pe o autostradă din California, un amestec temerar de sexualitate și violență, a atras atenția mai multor regizori de film. Frank și Cora au o relație carnală interzisă și plănuiesc uciderea lui Nick, pentru a rămâne amândoi proprietarii restaurantului. O succesiune de întâmplări le dejoacă planul și sfârșesc amândoi în arest.

Titlul care în mod voit nu oferă niciun indiciu clar cu privire la intrigă este o metaforă. Pornind de la premiza că poștașul când are de livrat o telegramă mai importantă și de regulă aducătoare de vești proaste, sună sau bate la ușă de două ori, James M. Cain l-a ales considerându-l potrivit pentru situația lui Frank. În acest caz „poștașul” poate fi Dumnezeu sau destinul, iar „livrarea” e chiar moartea sa ca pedeapsă pentru uciderea lui Nick. Frank ratase prima „sonerie” când nu fusese acuzat de uciderea lui, dar poștașul a sunat doua oară și de data aceasta a fost auzit. Frank este condamnat pe nedrept pentru uciderea Corei.

Referitor la remake-ul filmului din 1981 cu Jack Nicholson și Jessica Lange în rolurile principale, Lana Turner și-a exprimat public dezamăgirea și a refuzat să-l vadă. Dacă în pelicula din 1946 tensiunea sexuală dintre cei doi protagoniști era abil sugerată, în cealaltă, scena de sex explicit din bucătăria restaurantului este expresia libertății totale de exprimare cinematografică câștigată după revoluția sexuală de la sfârșitul anilor ’60.

„Un film pornografic în bucătăria mea?!”

 

Considerată extrem de libertină pentru moravurile anilor ’40 și ’50 când a strălucit pe ecrane, Lana Turner a rămas totuși tributară generației Golden Age a Hollywood-ului. Arta filmului nu implica și nuditate pe atunci.

În 1952 interpretează cu succes rolul unei actrițe alcoolice – o problemă cu care s-a confruntat și în viața reală – avându-l partener pe Kirk Douglas în filmul regizat de Vincente Minnelli: The Bad and the Beautiful/ Cei răi și cei frumoși. Iar cinci ani mai târziu este nominalizată la premiul Oscar pentru rolul interpretat în filmul Peyton Place în regia lui Mark Robson.

Imitation of Life

Imitation of Life/ Mirajul vieții (1959) în regia lui Douglas Sirk este o piatră de hotar în cinematografie pentru tratarea în premieră a unor teme precum rasismul care generează stratificare socială și căutarea identității. Prezența Lanei Turner în film a fost un atu care contrabalansa un imens scandal mediatic din viața personală. Bazat pe romanul scriitoarei Fannie Hurst scris în 1933, filmul prezintă ca într-o oglindă imaginile a două mame, Lora și Annie. Lora, interpretată de Turner este albă, iar Annie este de culoare; femeia ca mamă și rolul ei domestic în contrast cu femeia ca spectacol, atrăgătoare fizic. Ambele sunt în conflict cu propriile fiice: Susie, fiica Lorei, îi reproșează timpul puțin petrecut cu ea pentru a-și urma o carieră artistică, iar Sarah Jane, fiica lui Annie,  își reneagă identitatea rasială din cauza culorii aproape albe a pielii. Fiecare mamă empatizează cu situația celeilalte, iar între ele se creează o legătură specială. Filmul beneficiază și de prezența Mahaliei Jackson intonând un superb imn Gospel la înmormântarea lui Annie.

La data lansării filmului,  Mișcarea pentru Drepturile Civile din SUA abia începuse să își facă simțită prezența în conștiința americanilor albi.

Pentru regizorul de origine germană Douglas Sirk, acest film a fost ultimul pe care l-a realizat în Hollywood, înainte de a se retrage în Elveția, la Lugano. El a anticipat astfel că vechiul sistem al studiourilor cinematografice se apropia de sfârșit.

Scandalul care a ținut ocupată prima pagină a ziarelor a fost legat de asasinarea iubitului Lanei din perioada respectivă, de către fiica sa adolescentă aflată în legitimă apărare, în urma unei altercații domestice violente. Este un adevăr incontestabil că actrița nu a făcut cele mai bune alegeri în viața personală, a fost acuzată și de nimfomanie, dar la fel de adevărat este că apetitul publicului pentru asemenea subiecte de presă e insațiabil. Până la urmă s-a identificat cu eroinele din filmele noir pe care le-a interpretat și arhetipul de femme fatale pe care l-a întruchipat a devenit a doua ei natură.

În 1966 a avut ultima apariție majoră într-un rol principal în melodrama Madame X, rol pentru care a fost recompensată cu un premiu David di Donatello.

Lana Turner a rămas în memoria colectivă drept o reprezentantă a unei perioade apuse, o regină glamour de modă veche, ale cărei 54 de filme făcute de-a lungul a patru decade nu au valoare retrospectivă pentru mulți cinefili. Ca actriță a fost un simplu produs al sistemului studiourilor cinematografice, un simbol al mașinăriei de fabricat staruri de la Hollywood. În aparițiile televizate din anii ’80 pe când era sexagenară, ținutele vestimentare și bijuteriile purtate au păstrat aceeași strălucire de odinioară, iar discursul ei era asezonat cu mult mult umor și autoironie.

Odată cu dispariția sistemului studiourilor cinematografice, au apărut noi curente, mai ales în Europa. Realismul Noului Val Francez din anii ’60, cu regizori ca Jean-Luc Godard sau Francois Truffaut a făcut trecerea înspre un alt tipar cinematografic. Filmele produse la Hollywood n-au mai fost singura și cea mai importantă formă de distracție pe care o cunoscuse lumea. Viitorul aparținea producțiilor mici, independente. Astăzi, dacă privim un film realizat în acei ani avem impresia că privim înapoi în istorie. Experiența cinematografică este atât de efemeră, încât întotdeauna a fost dificil să fie captate momentele prețioase, imaginile și mai ales idolii. Ca soluție la această problemă industria filmului a produs, încă de la începuturi, o panoplie de imagini care să suplinească filmul în sine: fotografii din timpul filmărilor, postere și pin-up-uri.

Crearea unui star a însemnat crearea unui nume, uneori literalmente rebotezarea de către studio, dar întotdeauna unul care să fie recunoscut. Aceasta a fost Lana Turner.