Văzu brățara stelată-nstelată în nisipul aurit.
Nici o încheietură să o încapă nu părea,
doar a mea.
El o culese
până să se-ncurce în ea spuma cu nisipul
și mi-o așeză în palmă,
la vărsarea fluviului în Marea cea Mare,
în defileul de carne al liniei vieții.
Aruncate pe țărmurile sculptate,
translucide și moi,
nisipoasele buze fluide
miroseau greu a verde de alge
și a violet de meduze.
A scoici abia răscolite și deja răcorite.
O șuviță decolorată împletea cârpe roșii și verzi
într-o coadă de dragon de poveste.
Dincoace de dănțuitele valuri
atinse de strălucire și de vrajă,
găsirăm morminte descărnate,
trunchiuri aduse de un gând,
mânate de vânt, uitate și regăsite-apoi –
oase albe
pitite printre franjuri de scoarță bătrână
maltratată de lichidul
verde-turcoaz-lumină-și-umbră.
Glasuri mici, îndepărtate, ecouri întretăiate
și el – aproape,
cu ochii umeziți de aurul scurs de pe aripile pescărușilor.
Mă mai vede și, încă un timp, mă mai aude,
urma mea mai trăiește o clipă,
mai pășește un semn
și încă un timp se ține după el.
Când pleacă el, pleacă și ea,
dar nu cu el –
cu marea, cu valul, cu spuma,
spumă se face, lumină.
Grafică: Eli Sandu
De aceeași autoare: https://bel-esprit.ro/imbratisare-ultimul-act/
