„E bine să ai, pe cât cu putinţă, cât mai multe contacte cu fericirea.”

Jane Austen – una dintre cele mai sensibile scriitoare a epocii pre-victoriene, (, Basingstoke and Deane – , Winchester), rămâne în istoria literaturii universale ca una dintre cele mai luminoase figuri ale unui romantism cu fibră modernă, anticipând celebrul stream of consciousness de secol XX.

Informația biografică despre Jane Austen este destul de săracă, doar o parte dintre scrisorile personale și de familie s-au păstrat – aproximativ 160 din cele 3000 de scrisori ale lui Austen mai există. Cassandra, sora ei, (căreia i-au fost adresate cele mai multe scrisori) a ars majoritatea celor pe care le păstra, nedistrugându-le pe cele cenzurate. Alte scrisori au fost distruse de către moștenitorii amiralului Francis Austen, fratele lui Jane, gest de protecție față de istoria unei vieți mai degrabă puritane. Dar, desigur, această preocupare a biografilor poate trece neobservată, având în vedere că interesul cititorului de cursă lungă ține de opera propriu-zisă și mai puțin de personalitatea creatoarei.

Să ne apropiem de proza lui Jane Austen prin câteva întrebări – retorice, bineînțeles.

De ce iubim? Sau mai bine zis cum ajungem să iubim? Iubim pentru că ne propunem asta sau vine din noi, ca o forță care surclasează orice capacitate a noastră de a ne apăra, încercându-ne limitele? Iubim din rațiune, pentru că suntem obișnuiți să trecem totul prin filtrul rece al gândirii, acționată nu rareori de prejudecăți, sau din sensibilitate, dat fiind faptul că suntem înzestrați, desigur, în măsură diferită, cu această dulce povară a emoției și a fiorului?

Între cele două, care e calea de ales, astfel încât iubirea să nu se îndepărteze de la natura ei sacră, de încântare și plăcere transfiguratoare? Ne îndrăgostim în mii de feluri, iubim până la ardere uneori, iar stările pe care ni le provoacă atracția erotică ne metamorfozează, ne înalță și ne coboară până la a nu mai deosebi în noi ființa anterioară, dar ce e de făcut atunci când, în această aventură a ființei intervin mândria sau prejudecata, fiecare acționând cu aceeași putere asupra noastră?

”Pride and prejudice”, the movie

Ce ne face vulnerabili în fața iubirii? Există o iubire unică, irepetabilă, sau iubim de fiecare dată cu credința că ea se va sfârși cândva, răpusă de cine știe ce adversități pe care nu le putem controla? Este ea antinomie și liant între antiteze, sau este armonie a contrariilor? Sfâșiere sau împlinire a ființei? Ce rol are societatea și cum putem să ne apărăm în fața cutumelor, a normelor care ne modelează gândirea?

Multe întrebări, șase romane în care găsim răspunsurile. O invitație la o lectură în care, față în față cu o societate puritană (Anglia secolului al XIX-lea), cu una dintre acele scriitoare a căror operă constituie o piatră de hotar în istoria unui sentiment atât de complex cum este iubirea – Jane Austen, câteva personaje puternic individualizate prin forța cu care trăiesc complicate povești de dragoste, mereu frământate de eternul conflict între rațiune și pasiune, o lume evoluând pe două coordonate – cea a realității imediate, sociale, marcate de tutela nemiloasă a convenționalității și a dogmelor, și cea intimă, a ființei umane care trăiește viața cu intensitate, aspirând la absolut în iubire, văzută ca forma cea mai nobilă de educare sentimentală, acea dimensiune a omenescului de a se întregi prin celălalt, chiar dacă asta înseamnă a suferi împreună cu el sau a experimenta fericirea pură care e capabilă să treacă peste orice obstacol pentru a se împlini.

Romanele ei cele mai cunoscute – Emma, Rațiune și simțire, Mândrie și prejudecată etc au fost ecranizate de-a lungul timpului, le regăsiți aici într-o listă sintetică.

Un talent extraordinar al unei scriitoare care a reușit să-și transforme viața în capodoperă, lăsând posterității credința că ”Fericirea perfectă, chiar şi atunci când e în domeniul amintirilor, nu e un lucru uşor de găsit.”, că ”Nu există niciun farmec asemeni tandreţii inimii.” și, de asemenea, ”Niciun farmec nu e mai mare decât delicateţea sufletească.”

Un fel de „educație sentimentală” flaubertiană pentru uzul fetelor „în floare” se construiește cu mână fermă, într-un stil recognoscibil:

„Dacă o femeie îşi ascunde sentimentele cu aceeaşi iscusinţă şi faţă de obiectul afecţiunii sale, poate rata şansa de a-l captiva, şi atunci n-ar fi decât o slabă consolare să crezi că lumea nu ştie nimic… Suntem toţi în stare să facem începutul singuri – o anumită preferinţă este destul de firească; dar prea puţini dintre noi sunt în stare să se îndrăgostească cu adevărat, fără încurajare. În 9 cazuri din 10 e mai bine ca o femeie să arate mai multă afecţiune decât simte.”

Și tot în romanul „Mândrie și prejudecată”:

„Fiecare dintre noi se simte câteodată foarte mulţumit de sine însuşi din diferite motive. Orgoliul şi mândria sunt noţiuni opuse, deşi unii le întrebuinţează cu acelaşi înţeles. Poţi fi însă mândru fără să fii neapărat şi orgolios. Mândria este o caracteristică a firii noastre, pe când orgoliul ţine de impresia pe care am dori s-o creem în jurul nostru.”

Dacă nu v-am convins deja, iată câteva argumente mai solide:

„Jane Austen avea cel mai minunat dar din cate am întâlnit în a descrie implicațiile, sentimentele și caracterele din viața obișnuită. Rafinamentul cu care transformă personajele și situațiile din banale în interesante, tușa de veridic pe care o imprimă descrierilor și sentimentelor sunt lucruri la care eu nu pot decât să aspir.” – SIR WALTER SCOTT

„Domnișoara Austen a înțeles perfect dimensiunea măruntă a vieții… A fost o mare creatoare, egală – în mica ei sferă – cu Shakespeare…” – ALFRED TENNYSON

„…cea mai înzestrată artistă dintre femei, scriitoarea ale cărei cărți sunt nemuritoare…” – VIRGINIA WOOLF

*****

„Fața ei era destul de lungă și zveltă, mersul ei ușor și hotărât, iar aspectul ei emana sănătate și viață. Culoarea pielii feței era maro deschis … obraji rotunzi, un desen frumos al gurii și nasului, ochii ei căprui strălucitori și părul în bucle naturale în jurul feței …”
Centrul Jane Austen din orașul Bath, comitatul Somerset, Anglia, găzduiește o expoziție permanentă care spune povestea experienței scriitoarei Jane Austen în Bath și efectul pe care acest oraș l-a avut asupra ei și operei sale literare.
Printre exponate se află și modelul de ceară în mărime naturală al scriitoarei.
Singura imagine verificabilă a scriitoarei este o mică acuarelă pictată de sora ei, Cassandra. Totuși, acest lucru a fost recunoscut de experți drept o „proasta încercare” și a fost descrisă de nepoata ei drept „hidoasă de diferită”. În același timp, însă, există multe descrieri contemporane ale ei de către prieteni și tocmai acestea au stat la originea sculpturii.
În 2002, David Baldock, directorul Centrului Jane Austen, a comandat artistei criminaliste Melissa Dring un nou portret al lui Austen, după ce a citit despre munca ei, creând o asemănare cu Vivaldi pentru o companie de film, din relatările martorilor oculari. După cum spunea David Baldock: „Întotdeauna am fost întrebați cum arăta Jane Austen și, într-un fel, singurul punct de referință pe care îl aveam a fost sora lui Jane Austen, Cassandra, foarte slabă acuarelă și am simțit că nu i-a făcut dreptate.”
Pe baza portretului din 2002, creația figurii de ceară a fost întreprinsă de sculptorul de portrete Mark Richards. În timpul procesului de trei ani necesar pentru crearea figurii Jane Austen, Richards a lucrat îndeaproape cu Melissa Dring, cu artistul Nell Clarke și designerul Andrea Galer. Acesta din urmă, a realizat costumația de epocă după izvoare autentice.
Mulți vizitatori sunt surprinși de înălțimea figurii de ceară (aproape 180 cm). Jane a fost descrisă în mai multe relatări ca fiind o femeie „înaltă și zveltă”.

 

Compozitoare de muzică clasică