Sibilla Aleramo, o legendă a feminismului italian

”Rina Faccio, adevăratul nume al scriitoarei Sibilla Aleramo, s-a născut pe 14 august 1876 în Alessandria, din părinţi piemontezi; copilăria şi-o petrece la Milano, iar adolescenţa într-o suburbie din Civitanova Marche. La cincisprezece ani începe să lucreze în fabrica condusă de tatăl său, pe post de contabil, iar la şaisprezece ani este sedusă şi violată de un muncitor din fabrică, cu care va face apoi un „mariaj reparatoriu” din care se va naşte un fiu.
Resimţind atât instabilitatea mentală a mamei sale, care mai întâi încearcă să se sinucidă iar apoi este internată într-un ospiciu, cât şi constrângerea unei uniuni nefericite, Rina trece prin continue stări depresive în care singura consolare este dragostea pentru fiul său. Scrisul devine pentru ea o evadare şi un fel de a se elibera. Începe să colaboreze cu reviste feministe, scrie recenzii de cărţi, critici literare, studii sociologice şi comentarii despre viaţa cotidiană.
În 1899 i se propune să conducă revista săptămânală „L’Italia Femminile” la Milano, unde se mutase pentru o scurtă perioadă cu familia. Milano îi oferă o fereastră asupra lumii, astfel că, atunci când soţul o constrânge să se întoarcă acasă în suburbie, în 1901, Rina suferă o cădere psihică. După o tentativă de sinucidere, sporeşte în ea dureroasa hotărâre de a-şi părăsi soţul violent şi fiul mult iubit, pe care nu-l va mai revedea niciodată, pentru a se salva pe sine de la un destin care s-ar fi asemuit cu cel al mamei sale. Distrusă de despărţirea de fiul său, în 1902 se mută la Roma.

A „doua” viaţă

Din acest moment pentru Rina începe o viaţă care îi permite să se afirme ca persoană şi pe care ei îi plăcea s-o definească „a doua sa viaţă”. La Roma îl cunoaşte pe Giovanni Cena, scriitor, poet şi directorul revistei „La Nuova Antologia”, cu care instaurează o relaţie culturală şi spirituală care durează şapte ani. În această perioadă, sfătuită de acesta şi de alţi prieteni intelectuali ai săi, scrie şi publică prima sa carte, Una donna (1906). Odată cu acest eveniment devine Sibilla Aleramo: un nume nou pentru o viaţă nouă.
Romanul, scris la persoana întâi, este o naraţiune autobiografică şi o mărturie dureroasă a femeii în rolul de subaltern în familie şi în societate, dar este pătruns de un „strigăt” feminist clar împotriva provocării masculine. Această operă se poate considera ca fiind primul roman din istoria feminismului italian.

Opere

Sibilla Aleramo, portret de Mario Nunes Vais (1917)

Cu toate acestea, Sibilla nu profită de neaşteptata celebritate şi rămâne în umbră timp de mai mulţi ani, dedicându-se şcolilor din Agro Romano pentru paria analfabeţi, şcoli fondate de ea împreună cu Giovanni Cena. De asemenea, colaborează cu reviste filosocialiste, se înscrie în Uniunea Feminină Internaţională şi participă la numeroase iniţiative cu caracter de ajutor social. Când relaţia cu Giovanni Cena ia sfârşit, începe să călătorească în Italia şi Europa, şi abia în 1919 publică a doua sa carte: Il paessaggio, un poem în proză, destinat prin natura sa să devină mai puţin popular decât Una donna, dar care obţine recunoaşteri importante. Urmează, în 1921, prima culegere de lirică, Momenti, şi un volum de proză, Andando e stando.
În 1927 este publicat romanul epistolar Amo, dunque sono, o culegere de scrisori, neexpediate, către Giulio Parise. În 1928 apare volumul Poesie, iar în 1935 alte poezii lirice sub titlul Sì alla Terra. Între anii 1932-1938 apar romanul Il frustino şi alte culegeri de proză: Gioie d’occasione şi Orsa minore, aceasta din urmă având ca subtitlu fraza indicativă a unei urme autobiografice, Note di taccuino. Începând din 1945 şi până în 1960 scrie Dal mio diario, însemnări intime pe fundalul celui de-al doilea război mondial, care vor fi publicate postum în 1978.” Citește continuarea articolului sursă aici.

foto tumblr.com