Un scriitor care merită mai multă atenție din partea noastră:
Italo Calvino s-a născut pe 15 octombrie 1923 în Santiago de Las Vegas, o suburbie a Havanei. Tatăl său, Mario, era un agronom pasionat care a petrecut câțiva ani în țări tropicale, mai ales în America Latină. Mama lui Calvino, Eva, originară din Sardinia, a fost, de asemenea, om de știință, fiind pasionată de botanică.
La scurt timp după nașterea fiului lor, soții Calvino s-au întors în Italia și s-au stabilit în Liguria, regiunea natală a profesorului Calvino. Pe măsură ce Calvino a crescut, și-a împărțit timpul între orașul de pe litoral San Remo, unde tatăl său a condus o stație de floricultură experimentală, și casa de țară a familiei de pe dealuri, unde seniorul Calvino a fost pionier în cultivarea grapefruit-ului.
Viitorul scriitor a studiat la San Remo și apoi s-a înscris la catedra de agricultură a Universității din Torino, ținând acolo doar până la primele examene. Când germanii au ocupat Liguria și restul nordului Italiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Calvino și fratele său în vârstă de șaisprezece ani s-au susținut de proiectul fascist și s-au alăturat partizanilor.
Calvino a început să scrie influențat în principal de experiențele sale din timpul războiului. Și-a publicat primele povestiri și, în același timp, și-a reluat studiile universitare, trecând de la agricultură la literatură. În acest timp a scris primul său roman, Calea către cuibul de păianjeni, pe care l-a înaintat la un concurs sponsorizat de editura Mondadori. Romanul nu s-a clasat în competiție, dar scriitorul Cesare Pavese l-a transmis editorului din Torino, Giulio Einaudi, care l-a acceptat, stabilind o relație cu Calvino care va continua pe toată durata vieții sale.
Când a apărut romanul în 1947, anul în care Calvino și-a luat diploma universitară, el începuse deja să lucreze pentru Einaudi. În perioada postbelică, lumea literară italiană a fost profund angajată în politică, iar Torino, capitală industrială, a fost un punct de întâlnire.
După publicarea primului său roman, Calvino a experimentat multă reticență în a scrie un al doilea, iar abia în 1952, cinci ani mai târziu, a publicat o nuvelă, Vicontele desfrânat. Sponsorizat de Elio Vittorini și publicat într-o serie de cărți de noi scriitori numită Tokens, scriitorul a fost imediat lăudat de recenzenți, deși abaterea sa de la stilul mai realist al primului său roman a dus la critici din partea partidului… din care a demisionat în 1956, când Ungaria a fost invadată de Uniunea Sovietică.
În 1956, Calvino a publicat o colecție de basme populare italiene. În anul următor a scos The Baron in the Trees, iar în 1959 The Inexistent Knight. Aceste două povești, cu The Cloven Viscount, au fost adunate în volumul Strămoșii noștri. În 1965 a publicat Cosmicomics, iar în 1979 a apărut romanul său (sau antiromanul) If on a Winter’s Night a Traveler (Dacă într-o noapte de iarnă un călător).
Dacă e să amintim lucrări publicate în timpul vieții și cele mai citite, acestea au fost Mr. Palomar (1983), un roman, și Iubiri dificile (1984), o colecție de povești. Calvino a murit pe 19 septembrie 1985 într-un spital din Siena, la treisprezece zile după ce a suferit un accident vascular cerebral.
Am citit recent un interviu, pe care cred că merită să-l parcurgeți (ca fragment) înainte de a recurge la o lectură din Calvino (dacă aș fi întrebată, aș începe cu ”Orașe invizibile” (aici recenzie de carte).
Iată:
Gânduri înainte de interviu
În fiecare dimineață îmi spun: „Ziua de Azi trebuie să fie productivă – și apoi se întâmplă ceva care mă împiedică să scriu. Astăzi . . . ce trebuie să fac azi? Da, ar trebui să vină pentru interviu. Mi-e teamă că romanul meu nu va face un singur pas înainte. Întotdeauna se întâmplă ceva. În fiecare dimineață știu deja că s-ar putea să pierd toată ziua. Întotdeauna există ceva de făcut: mergi la bancă, la oficiul poștal, plătești niște facturi. . . întotdeauna se găsește o încurcătură birocratică cu care să am de-a face.
În timp ce sunt în oraș, fac și comisioane, cum ar fi cumpărăturile zilnice: pâine, carne sau fructe. În primul rând, cumpăr ziare. Odată ce le-ai cumpărat, începi să citești de îndată ce te întorci acasă – sau cel puțin să te uiți la titluri pentru a te convinge că nimic nu merită citit.
În fiecare zi îmi spun că lectura ziarelor este o pierdere de timp, dar apoi . . . Nu mă pot descurca fără ele. Sunt ca un drog. Pe scurt, abia după-amiaza stau la biroul meu, care este mereu scufundat în scrisori care așteaptă răspunsuri de nici nu știu de cât timp, iar acesta este un alt obstacol care trebuie depășit.
În cele din urmă mă apuc de scris – și atunci încep adevăratele probleme. Dacă încep ceva de la zero, acesta este cel mai dificil moment, dar chiar dacă este ceva ce am început cu o zi înainte, ajung mereu într-un impas în care trebuie depășit un nou obstacol. Și abia după-amiaza târziu încep să scriu propoziții, să le corectez, să le acopăr cu ștersături, să le umplu cu propoziții incidente și să rescriu.
Chiar în acel moment sună de obicei telefonul sau soneria și sosește un prieten, traducător sau intervievator. Apropo de care . . . în această după-amiază . . . intervievatorii. . . Nu știu dacă voi avea timp să mă pregătesc. Aș putea încerca să improvizez, dar cred că un interviu trebuie pregătit din timp pentru a suna spontan.
Rareori un intervievator pune întrebări la care nu te așteptai. Am dat o mulțime de interviuri și am ajuns la concluzia că întrebările seamănă mereu. As putea da mereu aceleasi răspunsuri.
Dar cred că trebuie să-mi schimb răspunsurile pentru că odată cu trecerea timpului, cu fiecare interviu ceva s-a schimbat fie în mine, fie în lume. Un răspuns care a fost corect prima dată poate să nu fie corect a doua.
Aceasta ar putea fi baza unei cărți. Mi se dă o listă de întrebări, mereu aceleași; fiecare capitol ar conține răspunsurile pe care le-aș da în momente diferite. Modificările ar conține răspunsurile pe care le-aș da în momente diferite. Schimbările ar putea să devină atunci itinerarul, povestea pe care o trăiește protagonistul. Poate că în acest fel aș putea descoperi câteva adevăruri despre mine.
Dar trebuie să mă întorc acasă – se apropie timpul pentru sosirea intervievatorilor.
Doamne ajută!
Italo Calvino
JURNALIST
Ce loc are delirul în viața Dvs. de scriitor, dacă am putea vorbi despre delir, de fapt?
ITALO CALVINO
Delir? . . . Să presupunem că răspund, sunt întotdeauna rațional. Orice aș spune sau aș scrie, totul este supus rațiunii, clarității și logicii. Ce ai crede despre mine? Ai crede că sunt complet orb când vine vorba de mine, un fel de paranoic. Dacă, pe de altă parte, ar fi să răspund: O, da, chiar delirez; întotdeauna scriu ca și cum aș fi în transă, nici nu știu cum scriu lucruri atât de nebunești”, m-ai crede un fals, interpretând un personaj prea puțin credibil.
Poate că întrebarea de la care ar trebui să plecăm este ce și cât despre mine pun în ceea ce scriu. Răspunsul meu — îmi pun rațiunea, voința, gustul, cultura căreia îi aparțin, dar în același timp nu pot controla, să spunem, nevroza mea sau ceea ce am putea numi delir.
JURNALIST
Care este natura viselor tale? Ești mai interesat de Jung decât de Freud?
CALVINO
Odată, după ce am citit Interpretarea viselor a lui Freud, m-am culcat. Am visat. A doua zi dimineața mi-am putut aminti perfect visul meu, așa că am putut să aplic metoda lui Freud visului meu și să-l explic până în ultimul detaliu. În acel moment am crezut că o nouă eră pentru mine era pe cale să înceapă; din acel moment visele mele nu aveau să-mi mai păstreze niciun secret. Nu s-a întâmplat.
A fost singura dată când Freud a aprins vreodată întunericul subconștientului meu. De atunci am continuat să visez ca înainte. Dar le uit, sau dacă sunt în stare să le amintesc, nu înțeleg nici măcar primele lucruri despre ele.
A explica natura viselor mele nu ar satisface un analist freudian mai mult decât un jungian. L-am citit pe Freud pentru că îl consider un scriitor excelent. . . un scriitor de thrillere polițienești care pot fi urmărite cu mare pasiune. L-am citit și pe Jung, care este interesat de lucruri de mare interes pentru un scriitor, cum ar fi simbolurile și miturile. Jung nu este un scriitor la fel de bun ca Freud. Dar, oricum, sunt interesat de ambii.
JURNALIST
Imaginile ”norocului” și ale ”întâmplării” apar destul de frecvent în ficțiunea ta, de la amestecarea cărților de tarot până la distribuirea aleatorie a manuscriselor. Noțiunea de șansă joacă un rol în compoziția lucrărilor Dvs.?
CALVINO
Cartea mea de tarot, ”Castelul destinelor încrucișate”, este cea mai calculată dintre toate pe care le-am scris. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Nu cred că șansa poate juca un rol în literatura mea.
JURNALIST
Cum scrieți? Mă refer inclusiv la actul fizic de a scrie..
CALVINO
Scriu de mână, făcând multe, multe corecturi. Aș spune că tac mai mult decât scriu. Trebuie să caut cuvinte când vorbesc și am aceeași dificultate când scriu. Apoi fac o serie de completări, interpolări, pe care le scriu cu o mână foarte mică. Vine un moment în care eu însumi nu îmi pot citi scrisul de mână, așa că folosesc o lupă pentru a-mi da seama ce am scris. Am două scrieri de mână diferite. Unul este mare, cu litere destul de mari – os și as are o gaură mare în centru. Aceasta este mâna pe care o folosesc când copiez sau când sunt destul de sigur de ceea ce scriu. Cealaltă mână a mea corespunde unei stări mentale mai puțin încrezătoare și este foarte mică – os-urile sunt ca punctele. Acest lucru este foarte greu de descifrat, chiar și pentru mine. Paginile mele sunt întotdeauna acoperite cu linii de anulare și revizuiri.
A fost o vreme când am făcut o serie de schițe scrise de mână. Acum, după prima ciornă, scrisă de mână și complet mâzgălit peste, încep să-l dactilografiez, să descifrez pe măsură ce merg. Când recitesc în sfârșit textul dactilografiat, descopăr un text cu totul diferit pe care îl revizuiesc adesea în continuare. Apoi fac mai multe corecturi. Pe fiecare pagină încerc mai întâi să-mi fac corecturile cu o mașină de scris; Apoi mai corectez manual. Adesea pagina devine atât de ilizibilă încât o tastez a doua oară. Îi invidiez pe acei scriitori care pot continua fără a corecta….”
(fragment)
Iată cum se cristalizează obsesii stilistice în opera scriitorilor. Tăcerea este, pentru Italo Calvino, nu doar o stare omenească, ci și o stare de transă artistică, conștinetizată sau nu, dar mereu prezentă acolo, în spatele hârtiei de scris, pe pagina albă a minții.
Chiar şi tăcerea poate fi considerată un discurs, calificând refuzul de a face uz de cuvinte de care ceilalţi abuzează; dar sensul acestei tăceri-vorbiri constă în întreruperea ei, adică în ceea ce, când şi când, se spune şi care dă un înţeles celor trecute sub tăcere.
Vorbim sau tăcem, facem uz de aceleași cuvinte, cu singura diferență că în noi, în interiorul ființei noastre, ele răsună mai clar, mai voluptuos și au o altă rezonanță decât cuvintele cu care ieșim în fața lumii pentru a conversa.
O tăcere aparent egală cu altă tăcere ar putea să exprime o sută de intenţii diverse; dar şi o fluierătură, de altfel; a convorbi tăcând sau fluierând e la fel de posibil; problema e să te faci înţeles.
Limbajul nonverbal cuprinde și tăcerea semnificativă, pe care trebuie să fii artist s-o stăpânești, și inițiat în aceeași măsură. Nu toate lumea știe când să tacă, iar asta poate aduce foarte multe devantaje tuturor, nu doar celui care a pierdut dreapta cenzură.
O tăcere poate sluji în a elimina cuvinte sau în a le ţine la păstrare, spre a fi folosită într-o ocazie mai bună. Aşa cum un cuvânt spus acum poate evita o sută mâine sau poate duce la sporirea lor cu încă o mie.
Tăcerea proliferează precum ecoul într-o peșteră goală și (se) resoarbe precum o rană în carnea cuvintelor care se vindecă în fiecare zi. Depinde doar de cel care are un scop precis în comunicare.
Atât de mulți vorbesc neîntrebați, și, Doamne, ce risipă de cuvinte și ce păcat!
A strigat!… dacă se poate spune că strigă cineva care vorbeşte fără să scoată un sunet, dar o face cu toată puterea.
Experienţa înseamnă memorie, plus rănile strânse, plus schimbările toate care au făcut din tine fiinţa care eşti.
