Literatura înseamnă apărare împotriva jignirilor vieții

Emoționant și dureros de citit în același timp, Meseria de a trăi este unul dintre cele mai importante testamente literare ale secolului trecut. Pe 26, spre 27 august 1950, într-o modestă cameră de hotel din Torino, s-a sinucis Cesare Pavese, unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului 20. Cu scurt timp înainte să moară, și-a distrus sistematic toate hârtiile private. Acest jurnal este tot ceea ce a rămas pentru a reflecta trăirile spiritului care a căutat cu ardoare să se înțeleagă pe sine și ce se întâmplă în jurul său.

Cesare Pavese debutează în Meseria de a trăi, la 6 octombrie 1935. Însemnările din acea perioadă  explorează sinele poetului, iar în substrat analizează condiția de condamnat la domiciliu forțat. Se desprinsese recent dintr-o realitate familială, după ce a fost arestat la Torino împreună cu alți șapte intelectuali și a fost obligat să își stabilească domiciliul în Calabria.

Jurnalul înregistrează o autentică criză spirituală, iar aria experiențelor cuprinde pătimirile din iubire, mereu trădată și activitatea creatoare, mereu reluată. Apar uneori fragmente din conversații și referințe concrete la viața cotidiană, dar funcția jurnalului de a păstra cu fidelitate cele întâmplate este redusă la minimum. Pavese consemnează implicațiile singurătății și eforturile de depășire a puternicei tendințe de autodistrugere. Marcat de eșecul poveștii sale de dragoste cu starleta americană Constance Dawling, a realizat un fel de culegere de maxime despre iubire și femeie, despre om și viață în general. Din însemnările despre artă și poezie și, de fapt, despre moarte, transpare formarea intelectuală a lui Pavese. Lecturile lui însoțesc jurnalul, împletindu-se cu intervenții referitoare la politică și război, progres și toleranță.

Ultima însemnare datează din 18 august 1950, cu mai puțin de zece zile înainte de dispariția scriitorului: Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie. Într-un jurnal, a nu mai scrie înseamnă a te sinucide. Arta sa a fost unica modalitate prin care s-a apărat de spectrul sinuciderii care l-a bântuit din adolescență și l-a cucerit în cele din urmă.

Prefața debutează cu mottoul Literatura înseamnă apărare împotriva jignirilor vieții și este semnată de Marziano Guglielminetti, care a fost profesor de literatură italiană la Universitatea din Torino din 1971 . Traducerea, notele și postfața îi aparțin lui Florin Chirițescu.

„Cu Meseria de a trăi, Pavese a fost, poate, ultimul artist-maestru din istoria noastră. Numai dacă vom încerca sa-i comparăm figura, mai bine zis, mitul, cu cel al lui Pasolini, diferenţa ne va părea abisală, şi cu atât mai profund marcată şi vizibilă, cu cât nenumărate sunt analogiile, dintre care am alege una: la fel ca Pasolini, Pavese ne-a obişnuit cu o literatură care se naşte dintr-o strânsă conexiune cu biografia, cu meditaţia asupra propriei anormalităţi şi, în general, ca rezultat obiectivat al unei intense experienţe interioare.“ (pasaj din articolul lui Gianni Vattimo: „Iar eu, în schimb, afirm: Recitiţi acest Jurnal”, publicat în revista Espresso, 22 iulie 1990)

„Indiferent dacă meditează asupra unor teme estetice, filosofice sau romantice, Pavese scoate la lumină o sete metafizică și o expresivitate care rivalizează cu cea a lui Kafka, Cioran sau Weil. A aspirat la o existență marcată de sensul revelatiei. Suferința lui a izvorât din incapacitatea de a-și ridica viața și opera la proporții mitice. Cu un an înainte să se sinucidă, s-a confesat: Am vrut să continui, să merg mai departe, să fiu parte din noua generație, să devin durabil, ca un munte. Jurnalul lui este un testament cuprinzător al acestei străduințe. – Tayt J. Harlin, Review of Contemporary Fiction

***

Pasaje celebre din jurnal (1935-1950), considerat capodopera sa, Meseria de a trăi:

* Dragostea este într-adevăr marea afirmare. Vrem să fim, vrem să valorăm, vrem – dacă trebuie să murim – să murim cu glorie, cu strigăt, să rămânem, în fond.

* Iubesc culorile; ele nu plâng, ele nu te înşală, ele nu te părăsesc… Mâine culorile se întorc.

* Nu te omorî din dragoste pentru o femeie. Te omori pentru că o dragoste, oricare ar fi ea, te arată în întreaga ta goliciune, mizerie, lipsă de apărare, nimicnicie.

* Vei fi iubit în ziua în care vei putea să-ţi arăţi slăbiciunile fără ca celălalt să se folosească de asta pentru a-şi spori puterea.

*Dragostea este cu atâta violenţă afirmată ca viaţa, întrucât dispărând în ea, viaţa se afirmă şi mai mult.

* Să scrii poezii este ca a face dragoste: nu vei afla niciodată dacă bucuria ta este împărtăşită.

* Iubirea are puterea de a-i dezbrăca pe îndrăgostiţi nu unul în faţa celuilalt, ci pe fiecare în faţa lui însuşi.

* Totul se reduce la sacramentala abilitate a logodnicei care nu trebuie să se dea iubitului, altfel el o lasă.

* Ştii să foloseşti strategia amoroasă doar când nu eşti îndrăgostit.

* Să te faci iubit din milă, când dragostea se naşte numai din admiraţie, e o idee mult prea demnă de milă.

„Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă. În meseria mea, deci, sunt rege. Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic. Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al <<neliniștei îngrijorate>> am recăzut în nisipurile mișcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă… Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare – dacă nu acelea, altele? Rămâne că știu care este triumful meu cel mai deplin – și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața. Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte. Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși”.

O carte cu concluzii sumbre.

Selecții realizate de Florica Patan

Bonus, o însemnare a prof. univ Cristian Sandache:

FĂRĂ SPERANȚĂ
În 1983 apărea la Editura Univers din București, un volum de proză scurtă aparținând scriitorului italian CESARE PAVESE (1908-1950) – intitulat NOAPTE DE SĂRBĂTOARE ȘI ALTE POVESTIRI. Deși a trăit puțin (s-a sinucis într-o cameră sordidă de hotel, prin înghițirea unui mare număr de pastile), Pavese a fost una dintre marile personalități ale literaturii italiene din secolul XX. Excelent traducător și popularizator al literaturii nord-americane și anglo-saxone în Peninsulă, romancier, eseist, poet, director de editură, spirit democratic ostil totalitarismelor (a fost condamnat la câteva luni de închisoare și trei ani de domiciliu forțat în Calabria în timpul regimului fascist), el acumulase o cultură umanistă vastă, dublată de o profunzime a gândirii apreciată unanim, de către toți cei care l-au cunoscut nemijlocit. Bărbat de o sensibilitate excesivă, a suferit de o formă de impotență care l-a marcat profund, prilejuindu-i multiple decepții sentimentale.
Nicio femeie nu a dorit să-și împartă viața cu Pavese, deși multe femei au fost inițial atrase de rafinamentul și sclipitorul său spirit. Lipsit de un fizic atrăgător, traumatizat de o mamă autoritară și rigidă care nu ezita să folosească biciul în scop educativ, pierzându-și tatăl de la o vârstă fragedă, scriitorul a fost un om marcat încă de timpuriu de sigiliul eșecului existențial. Și totuși, a reușit să-și creeze un nume celebru în peisajul culturii italiene. Biruința creatorului nu a fost însă suficientă, pentru a salva omul de tragedie. Suicidul a venit ca o consecință a imposibilității de a se mai suporta pe sine. Volumul amintit ne oferă o mostră din scriitura generală pavesiană, dominată de realism marcat de un anumit lirism discret, cu personaje lipsite de iluzii, aparent aspre, însetate de iubire.
Deși profund nefericit în relațiile sale cu femeile, scriitorul nu a fost un misogin, înțelegându-și în cele din urmă destinul. Femeia visată de el ar fi fost (în egală măsură) pasională și ocrotitoare, capabilă de a-l salva din negurile care păreau că îi însoțesc fiecare clipă a existenței. Aflăm undeva în acest volum, rememorarea unei relații avută cu o văduvă dintr-un anonim sat calabrez, (o femeie ceva mai în vârstă decât el), care îi va declara într-un moment de intimitate, că ar dori să-i fie iubită și mamă în același timp.
O imagine care îi aprinde simțurile nefericitului. În mod paradoxal, în scurta perioadă petrecută de către cei doi împreună (scriitorul avea domiciliu forțat în satul cu pricina), masculinitatea inhibată a lui Pavese s-a dezlănțuit și el s-ar fi manifestat ca un bărbat capabil să-și aducă partenera, pe culmile extazului. Nu fusese însă decât un episod trecător, mutarea sa din localitate și sfârșitul aventurii cu misterioasa văduvă, rearuncându-l în obișnuitul său infern cotidian. Natura, marea, peisajul aspru și pur, par să fi contribuit la redescoperirea încrederii în sine. Există (de altfel) în literatura lui Pavese, o sinceră prețuire pentru peisajele naturale originare, pentru luxuriant și primitiv, înțelese ca ingrediente ale unei adevărate Vârste de Aur a Umanității.

Spovedanie – Lev Tolstoi