I.M: Bineînţeles că şi eu, ca şi dumneavoastră, sunt îngrijorată şi întristată văzând cum semenii noştri sunt, pe zi ce trece, mai lipsiţi de cultură generală. Pentru mine cine nu are cultură generală este ca un infirm, pentru că el nu se poate bucura decât de lucruri materiale. Pentru cele spirituale nu are instrumentele necesare. Şi astfel el rămâne de fapt despărţit de tot ceea ce este mai important pentru umanitatea din el. Lectura e singurul leac, dar, aşa cum spuneţi, se citeşte din ce în ce mai puţin şi la noi. E greu de prezis dacă oamenii se vor mai întoarce la lectură. Poate că da, fie şi numai ca la o terapie. {…} (fragment dintr-un interviu cu Irina Mavrodin, semnat de Ioan Culiță Ușurelu)
Doamna de Sévigné, Albert Camus, Élie Faure, André Gide, Francis Ponge, Henry de Montherlant, Aloysius Bertrand, Gérard Genette, Eugéne Delacroix, Paul Ricoeur, Mircea Eliade (a tradus Romanul adolescentului miop din româna în franceză), Gaston Bachelard, Emil Cioran, André Pieyre de Mandiargues, Patrick Rambaud, Paul-Louis Courier, Jean Cocteau. Și să nu uităm ciclul de romane În căutarea timpului pierdut al lui Marcel Proust. Scriitori pe care i-am citit datorită preocupărilor Irinei Mavrodin (n. , Oradea – d. , București, România), eminentă profesoară de literatură franceză (inițial la Universitatea din București, ulterior profesor consultant la Universitatea din Craiova), traducătoare română de limba franceză, poetă și eseistă, de a aduce în atenția publicului românesc scriitori clasici ai literaturii universale. Plăcere și, desigur, un exercițiu intelectul despre care afirmă, în același interviu: Traducerea mă obligă să-mi menţin un anumit ritm de lucru, o consecvenţă şi o disciplină care mă stimulează şi mă pregătesc, mă menţin în climatul înalt spiritual al unui dialog perpetuu
cu mari scriitori.
De fapt, Irina Mavrodin face, în cultura noastră, o adevărată școală a traducerii, în sensul în care procesul poietic e mult mai vast decât simpla retroversiune, așa cum se vede ea dinafară: „Traducătorul este mereu tentat să „interpreteze” şi aproape întotdeauna trebuie, întro măsură, s-o facă. Tocmai „jocul” acesta între ad litteram şi interpretare este specific oricărei traduceri bune. Vreau să spun că, bizuindu-se pe cultura sa, care trebuie să fie
vastă şi totodată specializată, traducătorul trebuie să ştie mai întâi în faţa cărui tip de text, de „discurs” se află. Şi, în funcţie de asta, va traduce. După mine, scopul traducerii literare, şi, mai ales, al traducerii poeziei, nu este interpretarea, ci crearea unei opere simulacru, adică având, pe cât permite diferenţa de structură dintre cele două limbi, o structură izomorfă cu cea a originalului.”
Despre poietica textului se preocupase și în cartea de eseuri „Mâna care scrie”, pe care orice traducător – dar și orice creator de texte – ar trebui s-o lectureze înainte de a se apuca de scris, pentru a înțelege rostul din spatele cuvintelor înlănțuite de dragul realității, sau, uneori, împotriva ei.
Poeta Irina Mavrodin este însă mai puțin cunoscută cititorilor „de plăcere”, cu toate că a dat luminii tiparului șase volume dintre care Vocile, apărută la editura Cartea Românească în 1998, a fost recompensată cu Premiul Uniunii Scriitorilor. În același interviu, scriitoare așază pe același loc cele trei domenii în care s-a afirmat, fără a fi părtinitoare cu vreuna dintre ele, pentru că, spune ea, „fiecare din aceste trei moduri ale mele de a mă exprima (n.n traducere, eseu, poezie) îl hrănea pe celălalt, toate trei venind din aceeaşi misterioasă sorginte.” Am spune fără ezitare că este vorba despre o sensibilitate aparte, trecând dincolo de umbra orgolioaselor certitudini a poeților prolicși ai vremurilor actuale, decantată în formule esențializate până la simplitatea monosilabică a adevărurilor supreme.
ÎmpreunăAting cu mâna pământul în caresunt acești copii și acești părinți
îmi aplec capul și plâng
peste iarba care crește
din ei atât de verde Epigraf Există o soluție
să mă las pradă morții
cu bucuria cu care m-am lăsat
pradă vieții Doamne
ajut-o pe roaba Ta Irina Alexandrina * Memento mori Să scrii în fiecare zi
iată un mod de a te ruga
a trecut o zi
și nu ți-ai scris pagina memento mori
așază-te și scrie
oriunde oricând nu aștepta Inspirația
fă-ți zilnic rugăciunea
îți strigă Stendhal * Lumile În jurul meu plutește totul
lumea aceasta a devenit
imponderabilă
copaci case oameni zboară prin aer
și cât de greu mă
trage în jos
lumea cealaltă prizonieră în viață
între două lumi
ce altceva să faci
decât să scrii acest poem * Întâlnirea Mă întâlnesc
în fiecare zi
cu iubitul meu
pre numele său Marcel Proust ține-mi Doamne
firul zilelor
ține-mă trează și sănătoasă
cât va trebui să mă duc la întâlnire Citiți și despre Otilia Cazimir și George Topârceanu