Pelicula American Hustle este versiunea cinematografică (adaptată) a unei operaţiuni a FBI-ului, din 1978, cunoscută şi sub denumirea de Ascam (”Scamatoria lui Abdul”). Acţiunea prin care un congresman a luat mită de la un pretins şeic arab a dus la condamnarea unor oameni politici din SUA.
Regizorul David O. Russell oferă, prin această nouă producţie, o corecţie la problema dorinţei nemăsurate. În film, se povesteşte despre o anumită operaţiune a serviciilor federale din anii ’70, dar în spatele tuturor faptelor, descoperim dorinţe (plăcere, bani, sex, putere) şi multă emoţie. Ca şi în Silver Linings Playbook (2012), cineastul american construieşte, în faţa spectatorilor, o anarhie deliberată, susţinută de o distribuţie pe măsură (deja celebrul duo – Bradley Cooper & Jennifer Lawrence).
Atras de enigmele creierului uman, de data aceasta, David O. Russel analizează ceea ce ştiinţele cognitive numesc “supra-motivare” (over-motivation). Termenul este un paradox; cercetătorii au observat că la unii dintre jucători dorinţa de-a câştiga cât mai mulţi bani le umple creierul cu dopamină. “Potopul” de substanţă ce invadează creierul scade capacitatea de-a evalua în mod conştient şi astfel, nu mai poate controla excitarea. American Hustle spune isprava unor personaje îmbătate de dorinţe, care-şi pierd controlul şi derapează către dezastru.
Primele cadre ale filmului dezvăluie “ritualul” de pregătire a podoabei capilare a eroului, Irvin Rosenfeld (Christian Bale – bărbos şi cu un surplus de kilograme). Îmbrăcat conform epocii, cu haine din gama cromatică brun-bej, pulverizează (cu năduf) fixativ peste meşa ce-i acoperea o parte a capului, încercând, parcă, să ascundă vreo ruşine. Irving a fost un băiat sărac, care-a crescut urmărindu-şi tatăl „dând din coate” ca să reziste în afacerea cu geamuri. Sărăcia este o boală a sufletului şi nu poate fi ascunsă nici sub hainele din blană, nici sub pufăitul spray-ului fixativ.
Lanţul său de curăţătorii (profesie aluzivă) este “mantaua” sub care-şi adăpostea afacerile necurate cu obiecte de artă furate sau falsificate. Rosenfeld se descrie pe sine ca fiind un escroc “de la picioare în sus”, o voită inversiune a celebrei butade conform căreia “peştele de la cap se strică”.
Regizorul şi co-scenaristul Eric Singer brodesc întâlnirea acestui escroc cu o persoană de acelaşi calibru, în casa unui prieten, la un soi de party-pool. Personajul introdus în scenă, Sydney Prosser (Amy Adams), este o maestră a “re-inventării”, o fostă stripteuză cu o bogată coamă roşcată de păr, plină de vino-ncoa’, care se lasă sedusă de Irvin prin intermediul muzicii lui Duke Ellington. Ea vrea să ajungă cineva ”care trăieşte cu adevărat”, de aceea orbecăie prin ceaţa creată de dorinţa nestăpânită de a se căsători cu Rosenfeld. Devenind partenera de ”afaceri” a lui Irvin, ea intră şi într-un triunghi amoros, căci iubitul ei o luase de soţie pe cea care-i născuse un fiu, pe blonda Rosalyn. Simpatica Jennifer Lawrence, cunoscută pentru magistrala partitură de nimfomană din Silver Linings Playbook, este aici o soţie disperată, uşor piromană, înnebunită de mirosul ”dulce-acrişor” al lacului de unghii; ea doreşte să fie mereu luată în considerare.
Femeile din American Hustle, cu maniile lor cu tot, exprimă nevoia de dragoste şi permanenta schimbare (re-inventare), dar, totodată, îşi ambiţionează partenerii.
Realizatorii au creat o Americă a anilor ’70, post-Watergate, după sângeroasele Jocuri Olimpice şi după criza petrolului, când oamenii începuseră să-i mai creadă pe politicieni. Chiar şi mincinoşii trebuie să spună, în cele din urmă adevărul, se-ntâmplă chiar (şi) cu Nixon. În American Hustle, sunt prezentati laolaltă politicieni corupţi, mafioţi, agenţi federali, infiltraţi prin cazinouri, restaurante sau ringuri de discotecă. Spiritul epocii este păstrat prin costume, machiaj, scenografie şi coloană sonoră (fanii lui Elton John sau ai muzicii disco vor fi plăcut impresionaţi). Russel manevrează abil flashback-urile şi jonglează cu aplomb în schimbarea poveştilor. Abia când începem să ne întrebăm unde-au dispărut unele personaje, el le reintroduce în scenă. Joaca de-a aparenţele continuă. Triunghiul amoros, iniţial creat, devine patrulater, latura “mobilă” fiind Sydney / Lady Edith (numele fals sub care-şi acoperea escrocheriile, alături de Irvin). Cel care pică vrăjit sub farmecele maestrei în ale deghizării este agentul FBI, Richie DiMaso.
Posedat de dorinţa nebună de putere, el îşi ascunde neîmplinirile după buclele părului său castaniu. Explozivul italian, care trăieşte alături de mama sa, îşi pune părul pe bigudiuri în fiecare seară. El ilustrează auto-amăgirea şi dorinţa necontrolată. În opoziţie cu el, se situează Stoddard Thorsen (Louis CK), care-i mai temperează spasmele superego-ului. Agentul federal Richie DiMaso le propune celor doi escroci (Irving şi Sydney) să colaboreze pentru a-l prinde în cursă pe congresmanul corupt. Obsedat de putere, Richie îi reaminteşte mereu lui Rosenfeld că “acum, lucrezi pentru mine”. Mai toate personajele ascundeau câte ceva sub coafură, singura persoană onestă se întâmplă să fie un bărbat chel, Stoddard Thorsen. El mărturiseşte: “Nu am nimic de ascuns”.
Tema centrală a filmului este una profund umană, onoarea printre hoţi este un mod bizar de-a o evidenţia. După o viaţă de escrocherii, Irving găseşte un prieten adevărat în Carmine Polito (Jeremy Rennery). Ca un gest de afecţiune, acesta îi oferă un cuptor cu microunde, gest ce schimbă totul. Uneori, chiar şi un obiect menit să încălzească semipreparatele este suficient pentru a aprinde chiar şi fărâma de omenesc. David O. Russell exploatează latura comică a poveştii create pe ecran şi aduce o tuşă dulce-acrişoară de optimism (lecţie predată şi în Silver Linings Playbook). Deşi trăim într-o lume a lui “hyper“, croită anume ca să te facă să îţi doreşti (lucruri, plăceri, faimă), cineastul american deschide acolada pentru întrebarea ”Ce-mi doresc cu adevărat?” şi atenţionarea de a nu te trezi când este prea târziu – să găseşti ieşirea din haosul irezistibil al dorinţei. Amintind de hybris-ul antic, eroii din povestea lui Russel virează către reabilitare.
Regizor: David O. Russell. Scenarist: David O. Russell, Eric Singer. Operator: Linus Sandgren. Producător: Megan Ellison, Charles Roven, Richard Suckle. Monteur: Alan Baumgarten, Jay Cassidy, Crispin Struthers.
Distribuţia: Christian Bale (Irving Rosenfeld), Bradley Cooper (Richie DiMaso), Amy Adams (Sydney Prosser), Jennifer Lawrence (Rosalyn Rosenfeld), Robert De Niro (Victor Tellegio), Jeremy Renner (Carmine Polito), Jack Huston (Pete Musane)
Via WebCultura
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.