Gabriel Hasmațuchi e un poet sibian iubit de muze. Poezia lui vine dintr-o lume aflată la granița dintre istoria intimă, încărcată de amintiri vii, calde, palpabile, și un timp care se convertește perpetuu, între coordonate deja cunoscute, dar reinventate prin evocare. Confesiunea se construiește din imagini panoramice, prin care memoria afectivă își recuperează consistența și devine creuzet în care poezia se naște calm, într-o liniște de început de lume. Creația își însuflețește creatorul, căci „rostogolirea” în sine reprezintă un descensus ad inferos inițiatic, din care ființa renaște cu puteri însutite, aptă de confruntarea – „lupta” cu viața. Aripile crescute dinăuntru se văd (în)afară în anatomia lirică a eului poetic, ca un impuls ancestral, ca o reminiscență a îngerului căzut, silit să-și consume zborul în universul profan al casei, al orașului, al lumii mundane. Strigătul final „Vreau să am aripi tot timpul” nu este altceva decât o revelație dionisiacă a energiei creatoare, restauratoare de orizonturi ființiale, în care poetul își trăiește dramatic ceasul de nisip, conștient că doar prin artă va putea recupera Paradisul pierdut odinioară.

I
Stau pe marginea unui abis
și-mi pregătesc rostogolirea
în mine însumi
să cad
ca un gând devenit
lacrimă pe mâinile părinților,
pe nodurile unor cruci
cu numele lor
din trecut, din prezent, din viitor.
În durate fără chip
ochii le-au rămas
cei mai vii.
În zori și în amurg
privirea lor
merge pe vârfuri
în visul nostru comun.

II
Viitorul pregătește un lanț
fără verigi slabe
și mă poftește discret
să intru
prin ușa lui deschisă
așa cum se strecoară și el
în oglinda chipului meu
din care ies la suprafață
spinările
unor animale neclasificate:
un exercițiu neconvențional
de limpezire,
o călătorie spre mine
ca întreg
de gânduri
ce-mi dau târcoale
în fața unei naturi moarte
cu pești vii
și cu pâine.

Sursă foto: Dan Ciupureanu

III
Orașul se acoperă de fum
în fiecare gură de scrib
un foc de tabără
e simultan eliberare și îngenunchere.
Pe-o limbă de lemn
o lacrimă sculptează un semn de întrebare.
Nu trebuie dat
cu orice preț
vreun răspuns.

IV
Între cuvinte și sens
e o luptă cu viața
cum, de altfel,
e și confruntarea
dintre o grămăjoară de litere
și o pasăre invizibilă,
flămândă,
pe care o simt
fără să mă uite
și fără să o uit.

V
Uneori,
așa cum se întâmplă acum,
încep să-mi crească aripi.
Fără vreo inițiere,
fac vreo câteva ture prin apartament,
apoi înconjor blocul,
cartierul, orașul și lumea.
M-am hotărât:
vreau să am aceste aripi tot timpul!

Citiți și Memoria unor poeme sfâșiate, de Valy Buța.