Gabriela Coman Hornoiu
Trenul alerga prin întuneric, din când în când scotea câte un strigăt înfiorător, pe parcă îi era teamă. În compartiment, o lumină plăpândă făcea ca fețele călătorilor să pară de ceară, de parcă s-ar fi temut să ajungă la destinație.
Țineam pe genunchi o carte, pe care o luasem să mă însotească, dar nu aveam curajul să o deschid, ca și cum, într-o secundă de neatenție, întunericul de afară și-ar fi strecurat brațul prin geam și m-ar fi răpăit.
De câte ori ne apropiam de vreun oraș, respiram ușurată. Oamenii care urcau miroseau a ger. Pentru câteva clipe, liniștea din compartiment era tulburată, dar la semnalul locomotivei, toți călătorii se așezau pe scaun și își acoperau fețele cu o mască de ceară.
Este ciudat, de câte ori călătoresc noaptea cu trenul, am senzația că mă tot depărtez de Dumnezeu. Poate că această goană prin întuneric mă duce cu gândul la existența iadului.
Stâlpii înalți care însoțeau șina păreau niște uriași de fier care întindeau fire groase în care să ne prindă. Trenul continua să alearge în noapte.
Din când în când număram călătorii din compartiment. Eram toți. Întunericul nu răpise pe nimeni.
Mă rugam să ningă, poate așa, însoțită de fulgi, drumul nu mi s-ar fi părut atât de sinistru.
Și când credeam că Dumnezeu m-a uitat, o armată de fulgi mărșăluiau în fața geamului.
În liniștea aceea ciudată, cineva m-a întrebat unde cobor.
Și-atunci, pe sub masca de ceară, buzele s-au lungit într-un zâmbet și-au șoptit:
-În plină iarnă!
foto tumblr.com
Citește și La un cuvânt distanță de florăreasă
