În oglindă…
ovidiu@stanomir
„Oglindă, oglinjoară,
Cine-i cea mai frumoasă din țară?“
Au fost odată trei fiice de împărat.
Una mai frumoasă decât celelalte. Ei, și de aici încep problemele. Căci una dintre ele era cu mult mai frumoasă decât celelalte două. Fiind cea mijlocie, a trebuit să aștepte, după cum cerea obiceiul, să se mărite cea mare. Care, foarte credincioasă din fire, a încălcat tradiția și, cu toate stăruințele părinților, s-a călugărit. A venit așadar rândul celei mijlocii. Numai că aceasta, din cale-afară de frumoasă și de trufașă, nu și-a aflat mire pe măsură. Împăratul, gârbovit de ani, i-a pus în vedere să se hotărască-odată, ca să se mai poată bucura de nepoți. Cum una ca asta nu s-a-ndeplinit, din cauza mofturoasei prințese, împăratul a trimis-o la mănăstire, laolaltă cu sora cea mare, iar moștenirea a promis-o mezinei, mai isteață și mai ascultătoare, care s-a grăbit să-l aleagă pe cel mai arătos dintre pretendenți, fiul împăratului megieș.
S-ar părea că ne apropiem de sfârșitul poveștii. Neținând cont de suferințele surorii mijlocii, ajunsă la mănăstire și fără voie, și fără pic de chemare pentru viața monahicească. Numai că mezina a fost răpită de un zmeu-paraleu, chiar în preziua nunții. Iar ginerică s-a dovedit un molâu în confruntarea directă cu zmeul și a luat o bătaie soră cu moartea. Ca urmare, mezina a revenit învingătorului, care a cerut partea leului: împărăția. Scârbit, împăratul ar fi cedat, însă, în ultimul moment, s-a înfățișat la curte un ciobănaș îndrăzneț, cerând îngăduința de a-l înfrunta pe zmeu.
‒ N-ai decât, i-a spus împăratul, dară n-aș avea pic de respect pentru tine dacă te-ai mulțumi cu mâna mezinei ce s-a dat de partea zmeului.
‒ Pe cea mijlocie o vreau, a răspuns ciobănașul.
‒ Nu se poate, a rostit marele-sfetnic, căci ea se află la mănăstire.
‒ Dar nu s-a călugărit, a pus lucrurile la punct împărăteasa, ce stătuse de-o-parte până atunci, copleșită de vâltoarea întâmplărilor.
Împăratul și-a zis că încercarea moarte n-are
și i-a dat învoire ciobănașului să-și încerce norocul. Dacă v-aș spune că acesta din urmă a dat greș, v-ar fi ciudă pe mine. Dacă vă spun c-a izbutit, o să vreți să aflați ce și cum. Puțintică răbdare. Căci nimeni n-a reușit s-o înduplece pe prințesa cea mijlocie să fie miza înfruntării. Ea a cerut ca învingătorul să fie supus unei confruntări în oglindă.
‒ Cum adică!? a răcnit împăratul de le-a țiuit urechile celor din preajmă-i.
‒ Așa bine, a trimis vorbă Renegata.
Și n-a mai putut-o suporta nimeni din acel moment, fiindcă, de supărare, împăratul era mai-mai să damblagească. Iar zmeul, profitând de ocazie, a năvălit cu gloata lui de spurcăciuni și a dat să puie mâna pe putere. Ce să fi făcut de unul singur, bietul ciobănaș, împotriva puzderiei de lifte?! Mai ales că de partea lui nu mai era decât împărăteasa…
foto – pictură de Ion Vincent DAnu
Ciobănașul n-avusese unde
se uita în oglindă până atunci. Și nici nu era într-atât de iubitor de sine însuși, ca alde Narcis, încât să stea toată ziua-bună ziua la izvor, contemplându-și chipul. S-a dus la un pustnic ce viețuia în același munte unde-și avea el stâna. Bătrânul l-a primit, l-a privit cu drag, a clătinat din cap, a oftat și, în cele din urmă i-a grăit astfel: „Fiule, la grea încercare te-ai încumetat. Vei răzbi, cu ajutorul Celui de Sus. Însă toată viața va trebui să fii cu băgare de seamă. O vei privi pe soția ta și te vei vedea în oglindă. Iar hotărârile și mișcările tale vor trebui să fie bine chibzuite, ca să iasă bine și să nu le iei pe dos, așa cum se văd în oglindă…“ Zicându-i acestea, l-a binecuvântat.
Flăcăul s-a întors la palatul împărătesc și i-a cerut Măriei Sale să-i înlesnească o întâlnire între patru ochi cu fiica lui cea mijlocie. Împăratul mai că nu voia. Era beteag, bătrânețea îl surpase, și-i era silă de atâtea complicații. În cele din urmă, a fost de acord. Cu o condiție. Să-l provoace pe zmeu la luptă dreaptă, dar cât mai departe de cetate, într-un loc pustiu, ca să nu aducă prea mari stricăciuni oamenilor și holdelor. Ciobănașul a fost întru toatele de acord. S-a dus mai întâi la mănăstire și i-a povestit stareței cum devine cestiunea. Aceasta i-a îngăduit să se vadă cu mioara cea năbădăioasă. Căci prințesei, încă neintrată în rândul mireselor Domnului, i se spunea pe numele de alint…
Cei doi s-au întâlnit
într-o chilie oarecare. Ușa a rămas larg deschisă, așa cum a poroncit stareța. Tinerii s-au privit îndelung și în tăcere. Ce-o fi văzut fiecare în privirea celuilalt numai ei au știut. Mioara a dat ușor din cap, în cele din urmă, a încuviințare. Ciobănașul a zâmbit, s-a întors în cetate și s-a înfățișat împăratului. I-a cerut armele cele din tinerețe…
‒ Pe astea ți le dau bucuros, a oftat împăratul, dară să știi că murgul meu din acele vremuri,… pe el nu mai e chip să-l aflăm, căci de mult s-a prăpădit.
Ciobănașul nu s-a dat bătut. – O fi lăsat, totuși, niscaiva urmași…
Împăratul s-a înseninat. A dat poruncă să vină marele comis. Acesta s-a înfățișat îndegrabă. Și a dat bun răspuns. Ciobănașul a mers cu el în grajdurile domnești. A cercetat urmașii năzdrăvanului și… s-a înțeles din priviri cu un căluț ce părea unul oarecare.
După trei zile, timp în care a hrănit căluțul precum cer canoanele basmelor noastre, acesta s-a preschimbat într-un bidiviu de mai mare dragul.
Și au purces ei la înfruntarea
cu zmeul. Numai că, știind ce-au pățit confrații săi în situații asemănătoare, zmeul n-a vrut să accepte o confruntare vitejească. I-a spus nepoftitului să-și pună pohta-n cui, căci el oricum e călare pe situație și că e deja cel mai puternic din împărăție. Ciobănașul, prevenit de către pustnic, nu s-a pierdut cu firea. A început prin urmare a-i tăia unul câte unul pe apropiații căpcăunului care s-a înfuriat și s-a năpustit asupră-i cu toată armia lui cea de spurcăciuni. L-ar fi făcut bucăți-bucățele dacă, bine sfătuit, ciobănașul n-ar fi așezat înaintea lor o oglindă fermecată, în care potrivnicii nu s-au recunoscut. Mișcând meșteșugit oglinda, i-a zăpăcit pe zgripțori de s-au hăcuit înde ei. În cele din urmă zmeul n-a avut încotro și a trebuit să accepte înfruntarea. Ciobănașul, având de partea sa tot ce mișca în țară, râul, ramul, l-a făcut zob pe cânele de zmeu.
De aici încolo, povestioarea noastră reintră în tiparele obișnuite ale basmului, prin urmare știți că totul s-a terminat cu bine și cu o nuntă ca-n povești. ,,Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus” etc. etc.
foto sursa
