Cred că în noi toți arde flacăra aceluiași vis, să aducem zâmbete pe chipurile tuturor, mai ales pe chipul nostru, atunci când, uneori cu lacrimi în ochi, ne povestim momentele ce ne-au tăiat respirația de-a lungul anilor. Și-ar fi așa frumos s-avem de spus numai povești cu final fericit, dar uităm adesea că finalul nu l-am privit încă în ochi cu adevărat și n-o vom face până în clipa în care îi vom închide, așa că de ce luăm fiecare despărțire și fiecare greșeală ca pe un regret?

De ce nu putem să ne păstrăm zâmbetul chiar și atunci când ne amintim de lacrimile ce ne-au înecat nopțile, căci datorită lor am învățat că zilele în care ne trezim cu inimi tremurând de frică sunt zile în care luptăm și învingem mai admirabil decât niciodată?
De ce ne este mai ușor să strângem la piept dezamăgirea decât să-i dăm drumul atunci când ne-a învățat deja tot ce trebuia?

tumblr.com

De ce ne simțim în siguranță într-un colțișor de lume în care nu avem curaj să privim frica în ochi și să fim fericiți? De ce este atât de greu să-i dai drumul la mână unui om care a plecat cu mult timp în urmă, gândindu-ne că poate povara unei amintiri plăcute ne va umple inima măcar pe jumătate?
De ce ne trezim zi de zi cu gândul că vom face o schimbare, iar la finalul zilei pleoapele ne cad încet sub greutatea vinei că n-am putut și nici n-am vrut să fim diferiți?

De ce în teorie iubim fără măsură, iertăm și luptăm de partea binelui, iar în practică, ei bine, sfârșim de partea celor care nu-și cunosc limitele și, dacă le-ar cunoaște, le-ar privi cu sictirul unui om care nu-și oferă nicio șansă spre mai bine?

De ce ne dorim cu atâta ardoare să primim în dar luna și stelele de la niște străini când noi nu ne putem convinge că le merităm?
Când o să învățăm noi oare că, dincolo de lumea în care știința ne definește, mai există o lume întreagă în care fiecare dintre noi are puterea să schimbe lucrurile care nu se pliază pe acea definiție a perfecțiunii, atât de diferită și de frumoasă pentru fiecare dintre noi, pe care o născocim naivi în minte?

Când o să înțelegem că iubirea pe care nu o mai putem găsi în noi înșine o putem căuta oricând în omul de lângă, căci el, la fel ca tine, a înțeles de mult că ura e o piatră mult prea grea ca să aibă vreo valoare?
Când vom accepta faptul că oamenii au nevoie de oameni și că, aici și acum, ceea ce suntem, ce spunem, ce gândim și, mai ales, ce facem contează?

Citiți și Da, nu te mai iubesc, de Monica Vișa