M-a uimit întotdeauna, în filme, cum tace respectuos o mulțime de oameni, să zicem personajul colectiv, ca să simplificăm, cînd cineva – un conducător de oști, un antrenor, un cap revoltat, un șef de trib sau de clan, un broker isteț sau …,

în fine, să ne înțelegem, cineva fără vreo armă în dotare, și am aici o listă destul de lungă – ține un discurs. Neapărat mobilizator, pentru a ridica moralul și a-i oferi personajului colectiv motive să-și depășească limitele și să reușească, neîndoios, de fiecare dată, dar de fiecare dată, să cîștige lupta, meciul, confruntarea, răzmerița, planul, proiectul, terenul …,

în fine, am o listă, cum ziceam.

În acel moment, toată lumea din grupul, de obicei, destul de mare, tace. Ca apoi să reacționeze sincron și eficient, ca orice personaj colectiv care se respectă, așa cum ne învață, probabil, istoria, dar în mod categoric, literatura și filmele.

Pe mine momentul acesta al discursului mă fascinează. Cadrul se ridică, mulțimea e câtă frunză, câtă iarbă, iar vorbitorul se mișcă strategic, în sus și în jos, cu opriri retorice pe cuvintele-cheie, în fața unor oameni captivați de importanța clipei istorice. Toți membrii aceia anonimi și similari sunt absorbiți la unison de speech-ul oratorului ocazional, care, în mod paradoxal, nu are nevoie în acel moment nici de un amplificator de sunet, nici de apă, nici de notițe. Nici nu-și drege vocea și nici nu se bîlbîie, nici nu își caută vorbele, nici nu tușește, nici nu răgușește. E inspirat și toate părțile discursului și ies impecabil.

Vorbitorul e ascultat într-o tăcere mormîntală de personajul colectiv pentru că, nu-i așa, voce-i e tunet, răsufletul, ger și barda din stînga ajunge la cer. Cu oratorul – figură principală în film, bun, zici că ar fi rațiuni să fie idealizat, deși eu am o mare problemă cu asta, mă intrigă lipsa de verosimil și faptul că văd „lipitura” – mai treacă-meargă. Dar mulțimea, mulțimea asta care tace adânc, greu, de parcă participă la ritualuri de inițiere tenebroase și revelatoare, mulțimea asta care pare să cuprindă zeci sau sute sau … de indivizi, se presupune, diferiți, mulțimea care tace la unison, ea este subiectul uluirii mele.

Mă miră, și nu încetez să mă minunez de fiecare dată, că nu tușește nimeni, nu se scarpină nimeni, în cap sau oriunde ar vrea el, nu cască niciunul, niciunul nu ratează startul discursului și niciunul nu pare depășit de subiectul inclus.

Nici un cap din personajul colectiv, atent prezentat în cadru general, dar și apoi și focalizat, ca să se vadă efectul puternic al vorbelor, nu pare să aibă dificultăți de auz sau de înțelegere, nimeni nu dispare pentru că, ce să vezi, se poate întâmpla, nu știa că se scrie istorie chiar atunci, tocmai se ducea unde merge singur împăratul și nu poate suporta amînare.

Niciunul nu e Gică contra și nici Alfonso-de-la-spații-verzi, niciunul nu ratează sensul unui cuvînt, niciunul nu vrea să se dea băiat deștept și să se dea în stambă și să zică de acolo, din mulțimea care îl anonimizează, o vorbă de duh ca să arate că e și el cineva, nu doar un cap în personajul cel colectiv, anonim și popular. În clipele acelea, cînd și muzica tace că doar e război într-un fel sau altul, toți încremenesc respectuos și ascultă discursul.

Cum ar fi să strănute cineva fix atunci? Eu sînt sigură că nu m-aș putea abține și că mi-ar veni fix atunci. Sau să rîdă – ca prostul sau pentru că tocmai a făcut un banc colegul de suliță sau de bursă sau de cartel?

Sau altul să strige: „Mai tare, că aici în fund nu se aude!”

E, uite, asta nu se întâmplă în filme. În filme, momentul discursului adresat mulțimii beneficiază de acea tăcere mormântală, respectuoasă, asumată, simpatetică, profundă și revelatoare.

… Mi s-a întîmplat și mie să mă adresez unui grup de oameni. Mai mare sau mai mic, mai tânăr sau senior, grupul, mai eterogen sau mai omogen, grupul presupune individualități distincte, cu reacții dintre cele mai diverse în momente dintre cele mai delicate.

În primul rînd, nu te ascultă nimeni doar pentru că începi tu – Ilie de la baterie sau oricine-ai fi tu – să vorbești. E gălăgie, e rumoare, toți vorbesc, râd, sunt grupuri și grupulețe și ele fac ce vor ele, mai puțin să te asculte doar așa, pe credit. Nu merge să zici „liniște”, apelînd la mijloace autoritare, mă rog, merge, dar e … nedemn pentru un orator sau vorbitor în public, să nu ne-o luăm în cap.

De cele mai multe ori, trucul este să-ți începi vorba cu voce joasă și ton de poveste și să continui așaa să spui ca și cînd deconspiri un mare secret. Lumea, adulți sau copii, nu are importanță, se oprește și … tace. E în așteptare.

Trebuie să profiți de tăcerea care s-a instalat benevol, e aur. Dacă ai noroc să îți iasă discursul – pregătit și exersat cumva înainte, că doar Maiorescu nu era un diletant – atunci oamenii, mari sau mici, te vor asculta. Cu cei mari e mai simplu, ei au învățat și au exersat între timp politețea asocială, dar și arta plictisitului în public, știu deja să își compună mimici preocupate.

Cu copiii sau cu adolescenții însă nu ține. Deloc. Ori îi câștigi – cu ce spui, cum spui, cum ești, cu ochii, cu vorba, cu sufletul – și ei tac, ori nu, și atunci se întâmplă ce e firesc.

Unul sau mai mulți cască, unul se scarpină, unul cere la toaletă sau chiar pleacă, unul tușește sau strănută, doi sau trei rîd pe înfundate. Se poate duce sau reduce efectul, se duce dracului rapița, monșer, ai zice …  Se poate întîmpla asta și dacă le place ce aud. Sunt reacțiile firii umane, diverse și particulare și ele trebuie acceptate. Dacă vrei să atingi tăcerea aceea respectuoasă, profundă, formatoare sau mobilizatoare, ei, asta, asta se poate, firește, dar… Copiii și adolescenții, în general, probabil și unii dintre adulți, nu vor sau nu știu să cosmetizeze atenția și să mimeze tăcerea. La tăcere – aceea respectuoasă, profundă, revelatoare, asumată, nu la cea anihilatoare, nu la cea determinată de frică, nu despre aceasta e vorba aici – se ajunge complicat.

Oamenii tac singuri, nu sub biciul fricii, întâi, dacă și numai dacă ceva îi impresionează puternic. Dar nu e destul, pentru că ce urmează trebuie să fie măgulitor pentru minte și inimă. Și tac diferit și în momente diferite, pentru că pentru fiecare individ poate funcționa altceva: necunoscutul, moartea, o problemă de matematică, Sonata lunii, o plajă din Tenerife, banii, libertatea, un banc sec sau subiectul spălatului pe cap în cosmos.

Evident că mi-aș dori atunci cînd vorbesc unui grup de oameni să urmeze tăcerea aceea… din filme, știți…

Dar dacă cineva din mulțime îmi pune o întrebare sau zice ceva comic, mă bucur. Măcar nu se scarpină. Pentru că dacă vreau să tacă toți-toți, le pun Sonata lunii. Am făcut experimentul ăsta o dată. Au tăcut și trecătorii din fața ferestrei și cei de pe culoar. Acuma, dacă o fi strănutat totuși cineva, nu mai știu. Mă ocupam cu povestea.

Citiți și Limba română față….

Pe Ohara Donovetsky o găsiți și pe blogul personal, click aici.