I s-a sucit vrejul – Constant Tonegaru

„N-am bănuit că târziul a venit,
că sunt singurul de la 1200 printre roboți și caii-putere;
ah! în mine se află un ierbar,
o algă neagră, amară, mi-a crescut în orbite în tăcere.
Pe drumuri necunoscute
rătăcesc îmbrăcat în zdrențele pielei de ren –
numai liniile destinului ce mi se-ntretaie în palmă
străbat liniștea cu vuietul unei ciocniri de tren…”

Ultimul de la 1200 – Plantații, 1945

Constant Tonegaru a fost un poet român care a făcut parte din al doilea val al avangardei literare românești și din decadentism. Un destin care a rupt „liniștea cu vuietul unei ciocniri de tren” și căruia „târziul” i-a sosit la doar 33 de ani, ca prizonier politic și victimă a regimului comunist.

Constant Tonegaru (n. 26 februarie 1919 – 10 februarie 1952)

Cunoscut pentru stilul boem, poemele sale sunt caracteristice generației celui de Al Doilea Război Mondial din literatura română și legate strâns de cele ale prietenilor săi, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru și Ion Caraion. Împreună cu ei, Tonegaru reprezintă unul din ultimele valuri care au trecut prin „Sburătorul” lui Eugen Lovinescu.

În aceași măsură antifascist și anticomunist, Tonegaru a participat la activități culturale subversive împotriva regimului autoritar al lui Ion Antonescu și a contribuit la revista Albatros a lui Dumitrescu până când aceasta a fost închisă de aparatul de cenzură antonescian.

După ce își întrerupe studiile liceale, pe care nu le mai termină vreodată, practică profesii dintre cele mai diverse, precum aceea de funcționar la Ministerul Culturii sau vânzător de fructe la Constanța. Duce o viață boemă.

În anii 1946 și 1947 audiază cursurile de literatură ale lui George Călinescu la Facultatea de Litere din București.

Debutează, în 1942, în revista „Expresul din Brăila”. Colaborează cu poezii la revistele „Preocupări literare”, „Kalende”, „Universul literar”.

Singurul volum de poezii apărut în timpul vieții, „Plantații” – distins în 1945 cu premiul Editurii Fundației Regale pentru Literatură și Artă acordat scriitorilor tineri – face dovada apartenenței poetului la mișcarea de avangardă și aduce în peisajul liric al epocii o nostalgie colorată de autoironie și de presentimentul morții:

„Sunt condotierul Tonegaru fără spadă
mi-am tocit-o ascuțindu-mi ultimul creion
să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă”

A făcut parte, începând din 1946, din gruparea literară din jurul criticilor literari Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu, împreună cu Pavel Chihaia, Dinu Pillat, preotul catolic Marie-Alype Barral, Teohar Mihadaș, Iordan Chimet, Gheorghe Fratostițeanu și alții.

„Generația dispărută” sau generația Albatros – după faimosul poem al lui Baudelaire, pe care l-au dat ca titlu revistei lor – Tonegaru și prietenii săi de la Albatros sunt denumiți „poeții cărora li s-a sucit vrejul”. 

În 1947, a fost arestat sub învinuirea de „conspirație împotriva siguranței statului”. Deținut și torturat în beciurile Securității, este eliberat în 1951 și moare prematur și tragic la 3 februarie 1952, în București.

Plantații

În timpul vieții, Constant Tonegaru – despre care prietenii spuneau că era sfios, dar cu simțul umorului – a publicat un singur volum, în 1945, cu titlul „Plantații”, care pare a fi o dureroasă metaforă, ce face în ciudă înțelesului propriu al cuvântului.

În 1945, un grup de scriitori români, cărora li s-a alăturat şi Constant Tonegaru, au înfiinţat Asociaţia „Mihai Eminescu”, ca formă de rezistentă împotriva persecuţiilor la care erau supuşi intelectualii de către forţa sovietică de ocupaţie. Asociaţia avea şi un scop umanitar: obţinerea de alimente şi medicamente din Occident pentru a le distribui clandestin intelectualilor aflaţi pe lista neagră a regimului comunist. În acest context, poetul a intrat în atenţia autorităţilor comuniste, în anul 1949, când a fost arestat şi ulterior, trimis la închisoarea de la Aiud. Ajutase un amic scriitor să nu moară de foame, iar comuniștii au găsit un nume special pentru asta: trădare de țară.

Istoricul Cicerone Ionițoiu reconstituie, într-un text publicat în România literară, noaptea în care Tonegaru a fost arestat.

„Obligat să stea ca răstignit la perete, cu capul lângă tavan, Tonegaru vedea înspăimântat cum securiștii cotrobăiau prin puținul pe care-l avea, răvășindu-i și distrugându-i lucrurile. Deodată, unul dintre intruși, care se credea mai isteț, l-a somat:

– Nu ne mai face să scotocim! Dă-ne pistolul!

Tonegaru a rămas mut de uimire:

– N-am nici un pistol.

– Ba ai! Uite ce-ai scris aici, cu mâna ta! Și i-a arătat o foaie de hârtie luată de pe masa lui de lucru pe care scria, într-adevăr, Pistolul lui Werther.

Poetul a replicat sfios:

– E titlul unei poezii, la care tocmai lucram…”

După eliberarea din pușcărie, unde suferise torturi și bătăi, Tonegaru moare în câteva luni din cauza unor complicații la plămâni.

 „Femeia cafenie”

„Femeia pe care la Brăila am iubit-o
într-o cameră de hotel
purta pantofi verzi din piele de șarpe
și avea nasul turtit. Era o mulatră.
Cum venise aici, habar n-am.
părinții, bunicii purtaseră poate odată
în nări un inel.

Gura îi era ca o ventuză.
Sânii fierbinți ca niște pâini.
Ochii tulburi.
Îmi era trupul claviatură pentru dânsa.
Numai mâinile îi erau reci,
reci de gheață
și degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri.

Îmi șoptea:
– La Peru mi-a fost amant un spaniol.
La Santa Clava avea plantații de zahăr.
Un altul cu favoriți în U.S.A.
cincizeci de puțuri cu petrol la Smakover,
dar amorul pentru pielea mea cafenie
s-a lichidat cu două destupări de pistol.

Am iubit la Brăila o mulatră.
M-a iubit?…M-a mințit?
Vedea – cine știe – în mine un altul?
Avea sâni fierbinți și mâini reci de gheață.
Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceață.
În port la lumini de fanare
robii descărcau un vapor de lignit.”

Constant Tonegaru fost „recuperat” ca poet după Revoluția din 1989, în mare parte datorită prietenilor săi, Chimet, Chihaia și Barbu Cioculescu. Biografia lui Tonegaru este un simbol al sorții întregii sale generații, decimată de persecuția comunistă.

Pe atunci eroismul mai putea avea un sens

„Candid şi naiv, entuziast şi credul, gata să slujească până la ultimul sacrificiu, cu seninătate zâmbitoare, unei idei, unei convingeri, unei credinţe, unui ideal. Era ca tonus vital şi moral, cel mai plin de tinereţe dintre noi, căci tinereţea, în esenţa naturii sale, însemna dăruire totală faţă de un ideal, cu intensitate emotivă şi lansarea într-o aventură nobilă, eroică – pe atunci eroismul mai putea avea un sens.”, spune despre el educatorul, eseistul și poetul Teohar Mihadaş.

foto tumblr.com