„Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère !”

„Ce vreți, ne aflăm aici la porțile Orientului, unde nimic nu este luat foarte în serios…”

Raymond Poincaré

Lingvistul, omul de televiziune, jurnalistul, criticul literar, traducătorul și politicianul George Pruteanu împlinise doar 61 de ani când „încă o vorbă” s-a transformat în tăcere. Era 27 martie 2008.

Bine cunoscut pentru emisiunea «Doar o vorbă săț-i mai spun », pentru Legea Pruteanu și pentru criticile foarte articulate aduse divertismentului de proastă calitate, astăzi i se simte lipsa mai mult ca oricând, rolul de „avocat al limbii române” rămânând vacant și trist.

A fost realizator al emisiunii TV „Doar o vorbă «să-ți» mai spun“ la Tele 7 abc (180 de episoade: 8 februarie-8 august 1995), apoi la Pro TV (365 de episoade: 15 septembrie 1995-15 septembrie 1996; apoi, sub denumirea „Doar o vorbă «săț-i» mai spun“, la TVR-1 (722 de episoade: 17 martie 1997-8 martie 1999); pentru această emisiune, a primit de două ori (1996 și 1999) Premiul APTR (Asociația Profesioniștilor de Televiziune din România) și premiul “Media” (pentru “cinci minute de televiziune”) (1997); emisiunea a fost întreruptă în 1999 la solicitarea puterii politice; reluată în martie 2006, emisiunea a fost din nou întreruptă în iunie 2006.

Critic literar, eseist, traducător (din și în franceză, din italiană: Baudelaire, Nerval, J. Renard, Eminescu, Dante ș.a.). A tradus „Infernul” lui Dante.
A susținut un an (1998-1999), în Sala de Concerte a Radiodifuziunii, ciclul de conferințe (radiodifuzate) „De la marea literatură la marea muzică”.
Rubrici fixe înainte de 1989: „Cronica literară”, „Oameni de cuvânt”, „Găuri negre în Galaxia Gutenberg”, „Dialoguri în bibliotecă”.
Rubrici fixe după 1989: „Veto”, „Cărțile săptămânii”, „Gogomănii și gogorițe”, „Cronica literară de tranziție”, „Politica de luni”, „Exasperanțe”.

Cărți: „Petru Dumitriu: Pactul cu diavolul” (Ed. Albatros-Dalsi, 1995); „Partidul și partida – atitudini politice” (Ed. Dalsi, 2000); „Cronica unei mari dezamăgiri – O istorie mediatică” (Ed. Instititul European, 2000); „Feldeința călinesciană – studiu monografic” (Ed. Andrei Șaguna, 2001); „Elemente esențiale de tehnică mediatică” (Ed. Andrei Șaguna, 2002); „M. Sebastian sub vremi” (Ed. Dalsi, 1998, colab.); „Cazul Eminescu” (Ed. Paralela 45, 1999, colab.); „Iosif Sava, Radiografii muzicale” (Ed. Polirom 1996, colab.); „R. Ressler: Vînător de ucigași” (Ed. FFPress, 1993, traducere)

Din istoriile lui Alex Ştefănescu

Iată ce ne povestește criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu (sursa):

„George Pruteanu a fost simpatizat de mii de oameni. De mii de mii de oameni. Iar simpatia şi-a câştigat-o, într-un mod neobișnuit, făcând educaţie […]

A educa înseamnă a institui restricţii, iar aceasta nu poate să placă. Dacă urâm până şi ceasul deşteptător, când ne trezeşte dimineaţa cu ţârâitul lui strident (deşi noi şi nu altcineva l-am programat să sune), cum o să-l iubim pe un educator, care mereu ne avertizează, cu vocea croncănitoare a corbului lui Poe, că nu avem voie să facem ceea ce dorim?

Şi totuşi, George Pruteanu a reuşit să-i captiveze pe semenii săi şi să-i seducă impunându-le interdicţii: să nu folosească neglijent limba română, să nu asculte muzică de prost-gust, să nu mizeze în viaţă pe bunurile materiale etc. […]

George Pruteanu (15 decembrie 1947 – 27 martie 2008) a fost un spirit enciclopedic, un renascentist rătăcit într-o perioadă confuză din istoria României. Ştia să demonteze şi să monteze la loc un automobil, folosea cu virtuozitate computerul, făcea fotografii mai bune decât mulţi fotografi profesionişti.

Şi-a construit pe Internet un site (cuvânt scris de el sait, în conformitate cu principiile sale de apărător al limbii române) […] un spectacol non-stop de inteligenţă şi farmec, un Disneyland al plăcerilor intelectuale.

În aceste numeroase întreprinderi ale sale George Pruteanu a fost singur. N-a făcut parte din niciun grup, nu a avut parte de susţinerea unei reţele, nu a mobilizat instituţii care să-i construiască gloria. L-a ajutat discret, cu un devotament fără egal, doar soţia lui.

Există un eroism naiv în acest demers, un donquijotism pe care lumea de azi, prozaică, l-a sancţionat. Trecerea lui George Pruteanu de la un partid la altul (PNŢCD, PSD, PRM) a fost interpretată de adversari, dar şi de unii intelectuali dezinteresaţi, de bună condiţie, ca o dovadă de versatilitate. În realitate, judecând retrospectiv, ne dăm seama că George Pruteanu suferea de o totală lipsă de priză la viaţa politică. Nu o lua în serios. Nu avea răbdare să-i înţeleagă culisele. Dacă ar fi fost după el, ar fi rămas toată viaţa un independent. El urmărea să promoveze anumite idei despre limbă, despre educaţie, vorbind la microfonul oricăruia dintre partide.

Cel care a tradus în limba română, admirabil, „Infernul” lui Dante, descifrând italiana din Evul Mediu, şi a utilizat calculatorul ca un Ariel al Windows- ului, cel care putea să explice pe înţelesul oricui probleme complicate de limbă şi să desfacă manelele în note muzicale ca să le dovedească stereotipia ineptă nu a avut iscusinţa necesară pentru jocul politic. De-a lungul întregii lui cariere politice, George Pruteanu a pierdut, a pierdut, a pierdut. Şi dacă n-a dat cu totul faliment, a fost numai pentru că avea de unde să piardă.

Viaţa lui George Pruteanu poate fi considerată o parabolă şi anume una despre răsplata rezervată celor care se ocupă cu iluminarea contemporanilor. Răsplata lor este zero.”

Sau din Jurnal, același Alex Ștefănescu – Jurnal secret ( 17 februarie 2013)

Mi-e dor de George Pruteanu
Am vrut să-l sun aseară pe George Pruteanu (ca să mă amuz împreună cu el pe seama faptului că un autor lipsit de valoare, Norman Manea, ridicat în slăvi din motive obscure de diverşi publicişti, foloseşte în mod curent verbul „a vroi”, struţocămilă lexicală confecţionată de semidocţi din „a vrea” şi „a voi”).
După numai o secundă mi-am dat seama că George Pruteanu nu mai este printre noi. Iar acolo unde este nu poate răspunde la telefon.
Cu delicateţea lor caracteristică, adversarii mei literari îmi vor spune: dacă ţi-e dor, du-te la el! Aproape că m-aş duce tocmai pentru că el nu făcea astfel de glume.
Avea un umor nebun, dar un umor binevoitor, nu râdea de cei din jur, ci râdea împreună cu ei.
Ne potriveam în privinţa asta, pentru că şi eu prefer să râd de ceva, nu de cineva. Am să povestesc una dintre numeroasele întâmplări cu el pe care le am în memorie.
Totul a început cu un telefon pe care i l-am dat într-o noapte, pe vremea când putea să ridice receptorul şi să-mi răspundă.
Mi-a aduc aminte exact ora: 23 şi 20 de minute. Mi-o aduc aminte pentru că m-am uitat la ceas înainte de a-l suna. Mă întrebam dacă nu cumva se culcase, mi-ar fi părut rău să-l deranjez.
Lucrurile s-au petrecut aşa: eram cu Domniţa acasă la Maria Marian (proprietara Editurii Universal Dalsi), care îşi sărbătorea ziua de naştere. George Grigoriu, soţul ei, a adus în discuţie cuceritoarea emisiune Doar o vorbă să-ţi mai spun.
Dintr-o dată ni s-a făcut dor, tuturor celor prezenţi, de George Pruteanu şi ne-a părut rău că nimeni dintre noi nu avusese iniţiativa să-l invite.
Eu – pentru că nu eram gazdă şi nu aveam dreptul moral să invit, Maria Marian – pentru că faima personajului o intimida şi, nefiind cu el în relaţii destul de apropiate, nu îndrăznise să-i telefoneze. Şi aşa mai departe. Mie, în special, George îmi lipsea foarte mult, aş fi vrut să fac împreună cu el, ca şi altădată, în alte împrejurări, o beţie de râs.
M-am gândit să-l chem atunci, pe loc, oricât de târziu era. „Chiar dacă nu doarme – m-a prevenit cineva – o să-i vină greu să se îmbrace la ora asta, să se suie în maşină…” În plus, George locuia foarte departe de casa în care ne aflam. Şi totuşi, totuşi, dintr-o dorinţă intensă de a-l vedea, care a învins raţionamentele, l-am sunat.
Mi-a răspuns binevoitoarea lui soţie Nina (singura femeie din vremea noastră a cărei zvelteţe i-ar permite oricând să îmbrace rochiile unei prinţese din secolul XV). I-am explicat despre ce vorba, ea mi l-a dat pe George şi, după un dialog de treizeci de secunde, am închis victorios telefonul, anunţând asistenţa: – Vine! Vine!
Iar în scurtă vreme George chiar a venit. A intrat în casă, însoţit de Nina, la câteva minute înainte de miezul nopţii, în timp ce eu, simulând deznădejdea, recitam o poezie de George Coşbuc, în care există versul „Şi George nu mai vine…” Imediat s-a declanşat beţia de râs la care visasem. George era într-o formă de zile mari. Nici eu nu duceam lipsă de umor şi ne-am angajat amândoi într-un schimb de replici hazoase care îi făceau pe cei din jur să râdă cu lacrimi. De altfel, râdeam şi noi, de propriile noastre glume. Exemplul nostru a devenit contagios, astfel încât şi ceilalţi au devenit mai inspiraţi decât de obicei.
Momentul culminant a fost acela în care eu şi George am dansat ceardaş. Era exact perioada în care George se războia cu pretenţia abuzivă a ungurilor din România de a se scoate din şcolile lor limba română (astfel încât fusese etichetat pe nedrept ca antimaghiar). Am dansat, deci, ceardaş, George cânta cântecul de care aveam nevoie într-o limbă maghiară simulată, iar eu îl învârteam prin cameră cu mult temperament, dărâmând scaune şi provocând explozii de râs (vai de bieţii vecini ai doamnei Marian!). Istoviţi, ne-am trântit apoi în fotolii. Deşi masa era plină de bunătăţi, George a exclamat:
– S-o fi găsind ceva de mâncare prin casa asta?
– Da, gulaş! i-am răspuns eu, ceea ce a provocat o nouă explozie de râs.

Cartea e printre puţinele mărfuri care nu pot fi trucate

”Vreau să vă spun din capul locului că nu înţeleg prin intelectual doar, pur şi simplu, pe cel care a făcut nişte studii şi are o patalama, o diplomă. Acela e doar un titrat, un licenţiat. În optica mea, numele de intelectual îl merită cel care trăieşte prin şi întru idee. Cel care pune ideea mai presus decât interesele sale, gândul mai presus de instinctele sale, raţiunea mai presus de nevoile sale. Acela e intelectual: cel căruia lecturile nu-i sunt doar floare la butonieră sau material de conversaţie spilcuită – ci ele, lecturile, i-au intrat în sânge şi s-au transformat în celule albe şi roşii care-i alimentează viaţa şi acţiunea. În acest tip de intelectual cred, acestuia mă alătur, aşa vreau să fiu eu însumi! Un astfel de intelectual nu va cădea nici în mrejele pudrate ale snobismului, nici în ispita grandomană a elitismului ţâfnos şi va fi, pe cât e omeneşte posibil, aşa cum voia Coşbuc, va fi suflet în sufletul neamului său!”

George Pruteanu în revista Limba Română, Intelectualul şi politica (2008)

sursa foto