Despre Geo Dumitrescu (17 mai 1920 –  28 septembrie 2004) nu s-a scris foarte mult, fiind considerat mai degrabă un poet minor, pe care criticii l-au așezat într-un paragraf, cel mult două, la capitolul ”Postmodernism”. Știm că, împreună cu Ion Caraion, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, a făcut parte din grupul scriitorilor de la Albatros, reprezentativ pentru ceea ce se va numi ”generația pierdută” sau ”generația războiului”, care îl va revendica drept lider, datorită atitudinii sale de frondă față de academismul cultivat în acea perioadă. În plus, putem nota câteva ziare la care a colaborat, revista ”Albatros” pe care a fondat-o, colaborări la principalele publicații literare ale vremii, dintre care ”Viața Românească” e cea mai longevivă… Așadar, recursul la poezie devine obligatoriu pentru a-i contura portretul spiritual și a înțelege esența artei sale literare.

Aș putea să arăt cum crește iarba

E puţin ceea ce spun. Dar pot să spun orice.
Cred că pot să spun. Aş putea să arăt
cum creşte iarba, cum se-nalţă un zid,
cum se nasc cai de lemn
dintr-o iapă de lemn… Pot să spun…
-Eşti dator! mi-au strigat. Spune!
Arată cum răsar stelele,
cum sângerează negru pământul
străpuns până-n neagra-i aortă,
cum umblă gândurile aprinse sub frunţi,
cum mor printre stânci neatinse vulturii,
arată cum coboară din arbori maimuţele
devenind oameni, ca să vâneze
maimuţe prin arbori…
Eu pot să spun orice, mă simt în stare,
Nu mi-e frică de gânduri, de vorbe.
Dar, uneori, asmuţindu-le în largul
văzduhului, ele se izbesc şi revin ameţite, căzând,
apoi se izbesc, încă o dată, mereu,
ca proastele muşte lipsite
de ochiul adânc al depărtării…
Deschide fereastra! Dincolo de geam,
se văd spaţii întinse, case şi oameni,
se văd mere legănate pe ramuri,
se văd grădinile mari ale ţării,
ale Pământului,
în care zilnic trebuie să arunc
cu pietre şi vorbe şi pietre, astfel ca,
ridicându-le, să băgaţi de seamă, în fine,
şi florile. Dar trebuie deschisă fereastra.
O, vă jur, credeţi-mă, pot să spun orice.
Dar trebuie deschisă fereastra,
fereastra înţelesurilor adânci,
ce-ar putea să cuprindă
adevărul meu şi pe-al vostru.
Aduceţi-vă aminte mereu, spuneţi mereu:
„deschide fereastra!”. Altminteri,
zborul gândurilor va păstra în veci
geometria strâmtă a odăii, tusea scurtă,
astmatică, a caietului cu amintiri,
unghiul închis, cu trei dimensiuni,
în care atât de bine se potrivesc
pânzele păianjenilor…
* * *
Spuneţi mereu: „deschide fereastra!”
„eşti dator!” strigaţi. „Spune!”
„Arată cum creşte iarba, cum se-nalţă un zid,
cum se nasc caii de lemn
dintr-o iapă de lemn, cum coboară
din arbori maimuţele, devenind oameni,
ca să vâneze maimuţe prin arbori…
Spune orice! Poţi!
Eşti în stare să spui! Eşti dator!”
O, dar deschideţi, deschideţi fereastra!…”

Poetul adoptă o mască pentru a coborî în stradă ca peregrin prin lumea căzută în banalitate și contingent, pentru că refuză orice contaminare cu imaginarul poetic al antecesorilor săi literari din perioada interbelică. Datele ”realității” ce reconfigurează noua poetică (și, desigur, poietica implicită) se grefează pe elementele exterioare care dau substanță acestui univers supus schimbărilor abrutizante.

Portret

 

Acum pictez un tablou mare –

vreau să-mi fac un autoportret.

Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,

aici, creierul – un aparat sacru și concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,

n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,

aici în colț o să-mi pictez gândurile –

o claie informă de rufe murdare.

Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –

va lăsa să se vadă interiorul

(cu totul neinteresant, indefinitiv),

sus, sprâncenele își vor schița zborul.

Două aripi vor fi probabil și urechile,

fruntea cutată – o scară către infinit,

buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate

obsesia roșie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,

cicatricea unei găuri în frunte,

sau în maldărul recuzitelor inutile,

ceva ce ar putea sa semene a ideal sau a munte …

În spatele acestei imagini reificate a universului mundan, artistul însuși se transformă într-o mașinărie înzestrată (sau blestemată?) cu eterna aspirație spre absolut, care-i conferă individualitate, ceea ce s-ar putea traduce prin actul eliberator al ”libertății de a atrage cu pușca” (titlul volumului care l-a consacrat).

Ar fi bine s-o uiți

– Ar fi bine s-o uiţi! îi spuneam inimii,
uit-o, îţi spun! Îi strigam furios,
aşază lespezi înalte de linişte în urma ei,
uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine…
– Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând
n-a fost dat nimănui a uita
focul în care piere arzând.

– Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,
uitaţi-o, vă spun!
– Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai găsea drumul spre noi.
Ca nişte afumate răni de glonţ,
spre lume aţinteam
sticloase întrebări încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –
lumini fierbinţi, în mijlocul cărora
tolănită, domneşte.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –
alungă-ţi ochii, lumina,
căci numai o dată cu noi
va pleca şi ea de la tine.

– Uitaţi-o, uitaţi-o! le strig disperat mâinilor,
uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,
liniştitele mele unelte:
de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,
hărăziţi mângâieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hârtiei,
şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului
şi-al portocalei,
de-acum înainte, cuprindeţi de mijloc
doar arborele din drum, tăcut şi statornic.

– Uit-o şi tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele
în matca lor veche şi, cântând,
lasă unda să-ţi joace în voie
pe prundurile multicolore ale vieţii…
– Zadarnic, zadarnic! îmi spune
n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege
unda grăbită a râului
din vânătul val nestatornic al mării
în care s-a pierdut fără urmă…

– Uit-o! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneşte, scapără-ţi paşii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urmă,
azvârle peste umăr pieptenele:
dese păduri înalte s-or aşterne
între tine şi ea!
fugi, azvârle oglinda: lacul întins,
cu nemărginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei…

Fug, alerg… Zadarnic alerg, o, zadarnic:
oglinda umedă a lacului
cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte,
iar şoapta pădurii adânci mă tot cheamă
cu glasul, cu vorbele ei,
şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind
o, arborii mereu spre mine întind
braţele ei.

În final, recuperarea conștiinței de sine înseamnă ”o piatră de hotar” între existența biologică și cea artistică, superioară prin detașarea de arhetip.

Dar am rămas aşa cum scrie-n carte –

priviţi-mă, si-o să vedeţi uşor

că nu-s asemeni nimănui în parte,

deşi,-ntr-un fel, vă semăn tuturor.

(”Inscripție pe piatra de hotar”)

 Citiți și Marin Preda – Ce înseamnă trădarea…