L-am întâlnit pe scriitorul Gabriel Liiceanu (n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea) într-un București aproape anesteziat de căldura toridă, după ce participasem la un concurs de cultură generală, ”Humanitas între licee”, organizat de editura pe care o conduce din 1990.

Citisem ”Cearta cu filozofia”, una din cărțile care mi-au ridicat semne de întrebare în legătură cu destinul acestui domeniu, pe care îl credeam infailibil, și care îmi demonstrase că rostul filozofului activ, situat în miezul etern rotitor al cuvintelor este să pună în mișcare ideile, astfel încât ele să atragă alte și alte întrebări,  ”Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii” mi se păruse prea serioasă la vremea anilor studenției, dar am revenit la ea în momentul în care mi-a căzut în mâini ”Despre limită”, pentru că, raportat la existențialism, cele două mari teme se regăsesc într-o legătură inalterabilă.

Despre ”Jurnalul de la Păltiniș” numai de bine, mi-era cunoscut ”cu asupra de măsură” pentru că făcea parte din lista de lecturi obligatorii a elevilor mei în clasa a zecea, având în vedere deschiderii pe care o producea în conștiința adolescenților nu numai latura ei livrescă, ci și aceea inițiatică, de Bildungsroman, exprimând fără echivoc șansa de a te forma sub tutela unei  personalități proteice și atât de generoase în a-și împărtăși experiența intelectuală și spirituală. Ascultasem, pe tren, un dialog cu Andrei Pleșu din seria ”50 de minute”, ”Despre frică”, în încercarea de a domoli cât de cât emoțiile elevilor cu care participam la competiția aceasta între cele mai bune licee din țară (Concursul Humanitas în licee – un concurs de cultură generală), destul de strânsă, vă puteți imagina.

„A pune ordine în conceptele fundamentale ale vieţii nu este o chestiune de pedanterie, ci un mod de-a face periodic curat în ograda minţii şi a vieţii tale.”

radioromaniacultural.ro

Am dat mâna cu un om absolut încântător, care ne-a felicitat sincer pentru performanță și ne-a invitat la o cafea, într-un mic bistro din Centrul vechi al Capitalei. Ne-a vorbit despre întâlnirile lui cu Constantin Noica, filosoful care i-a deschis drumuri importante în viziunea asupra lumii, și de felul în care oamenii țes relații bazate pe încredere și respect reciproc atunci când au preocupări și idealuri comune, despre cât de greu a fost să-și croiască drum prin lumea pervertită, total debusolată a perioadei postdecembriste și am aflat faptul că n-a abandonat niciodată credința în forța modelatoare a culturii, singura capabilă să niveleze toate asperitățile existenței umane.

N-a vorbit de rău pe nimeni, deși cunoșteam faptul că avea mulți detractori, fiind un om de succes, probabil că epuizase tema în cartea pe care o dedicase aceste categorii – ”Apel către lichele”, în definitiv era un gest de eleganță a conversației să nu devii acid la adresa altor indivizi, dar a citat, ca o lecție pentru noi: ”Cea mai grea vorbă care se poate spune despre un om este: Nu are nimic sfânt. Un om care nu mai are nimic sfânt poate face orice şi, mai ales, cu el se poate face orice. Asemeni oricărui om, un popor, pentru a nu se destrăma şi pentru a nu fi ameninţat să dispară din istorie, trebuie să aibă mereu ceva sfânt.”. Și atunci, una dintre elevele noastre l-a întrebat ce dă sfințenie unui om? Nu mai țin minte exact cuvintele Domniei sale, dar le-am regăsit recent în ”Declarație de iubire”.

Iată-le: ”Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulţi, pe care i-a preluat în el şi i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă.”

sau

„Numai că o funcţie sau o conştiinţă nu pot fi iubite, oricât de formidabile ar fi ele. Felul acesta al cuiva de a se insinua în tine printr-o parte a lui — chipul, vocea, felul de a gândi — nu face decât să-ţi deschidă fiinţa către momentul unor întâlniri viitoare, când ajungi să-l cunoşti pe celălalt „în carne şi oase”, abia atunci urmând ca relaţia ta cu el să se aşeze în adevărul ei. Dar de câte lucruri imponderabile, de câte detalii, aparent nesemnificative, atârnă reuşita unei întâlniri!”

La sfârșitul întrevederii, ne-am despărțit prieteni și ne-a condus ca și când ne-am fi cunoscut de o viață. Ne-a spus, încă o dată, că numai citind putem cunoaște lumea, îi putem pătrunde adevărurile și ne putem cunoaște. Ajungând la noi înșine, vom fi capabili să ne deschidem către ceilalți și să împărtășim iubirea, care înseamnă maturitate afectivă și generozitate, iar aceștia, la rândul lor, pot duce mai departe fericirea. Surâdea, ceea ce mi-a dat încredere în puterea oamenilor de a trece peste toate obstacolele, atunci când motivația lor principală e dragostea pentru cei tineri, pentru cei care, cu adevărat, trebuie antrenați să ducă lumea mai departe, prin frumusețea lor interioară.

„Cu cât mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atât mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă.”

La mulți ani, Gabriel Liiceanu!

Recomandare de lectură: “Parte dintre nenorocirile care pândesc un cuplu în ziua de astăzi se datorează în mare măsură confuziei dintre iubire și ceea ce Hegel a numit „iubirea juridic-etică”, căsătoria adică. De-a lungul istoriei căsătoriei, societatea a ajuns să regleze din afară ceea ce, ca intim, ar fi pretins doar un reglaj interior. Căsătoria, cu toate ritualurile pe care ea le implică – culminând cu ceea ce a devenit astăzi o „nuntă cu dar” -, este varianta ce mai nerușinată prin care ceilalți năvălesc în existența ta, contribuie material la nașterea „fericirii” tale și sfârșesc prin a-ți intra în pat. Debutând din capul locului ca afacere („darul” în bani face parte din deliciile de debut ale căsniciei și induce în aceasta ideea unei trăinicii pe baze materiale) cuplul face un legământ nescris cu societatea că se va conforma exigențelor ei. (…)
Tot ceea ce trebuie făcut pentru a consfinți cuplul ca atare ucide ceea ce ar fi trebuit să se petreacă spontan și face ca energiile consumate în numele lui în viața publică să lase loc, în intimitate, unui vid pe măsură și plictisului infinit.”
― Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu

 Citiți și Despre moarte, care conține o înregistrare a dialogului cu Andrei Pleșu pe această temă.