Veche de când lumea, năzuința de-a rămâne veșnic tânăr și nepieritor, irupe din nou pe ecrane, într-o frumoasă romanță fantasy: The Age of Adaline. Este binecunoscut faptul că tinerețea rămâne cea mai plăcută perioadă a vieții, când – din punct de vedere fizic – suntem în plenitudinea forțelor, iar spiritual ne permitem orice îndrăzneală, adormindu-ne conștiința și lăsând grijile pentru mai târziu. Regizorul Lee Toland Krieger, cel care a stârnit intreresul celor de la Hollywood cu filmele lui anterioare – The Vicious Kind şi Celeste and Jesse Forever – a găsit în povestea scrisă de J. Mills Goodloe și de Salvador Paskowitz câteva dintre obsesiile lumii actuale: tinerețea perpetuă și vanitatea. Ideea de-a vorbi despre frumusețea procesului de îmbătrânire este una sensibilă și vine în contra-replică pentru ceea ce lumea actuală ne-a oferit, prin toate canalele media.
Filmul prezintă povestea unei tinere, Adaline Bowman (Blake Lively), care – după un accident de mașină și un fulger ciudat, ce generează o uriașă forță electromagnetică – își pierde capacitatea de a îmbătrâni. Narațiunea filmică este însoțită de unele explicații “științifice”, care informează spectatorul că acest fenomen straniu nu va fi descoperit până în 2035. Născută în ziua de Anul Nou, în San Francisco (în 1908), Adaline va rămâne, miraculos, la vârsta de 29 de ani, timp de aproape opt decenii. Eroina va duce o existenţă retrasă, din teama de a nu deveni “un studiu de caz pentru experimentele de laborator” și-i va ocoli, din răsputeri, pe cei care i-ar putea da secretul în vileag.
Precum eroul din Winter’s Tale, Adaline rămâne mereu tânără, chiar dacă lumea înaintează în vârstă în jurul ei. Paradoxal, dar această “șansă” îi aduce mari neplăceri: nu se poate atașa de iubiții ei și trebuie să-i evite, chiar să se ferească – mereu – de cei dragi. Viața eroinei devine o fugă continuă, schimbând epoci, identități, ba, mai mult – în anii ‘50 – FBI-ul o considera spioană. Ascunzându-şi secretul de toată lumea, cu excepţia fiicei sale, care este muritoare, Adaline reuşeşte să depăşească cu graţie toate momentele dificile, până când o veche relaţie interferează cu o nouă șansă la dragoste, ameninţând să-i dezvăluie misterul.
Blake Lively & Michiel Huisman
Nemuritoarea din întâmplare avea un singur sfătuitor: fiica ei de optzeci și ceva de ani. Aceasta este cea care o îndeamnă pe fugara Adaline să evadeze din existenţa ei de pustnică. Devenită Jenny, fata care lucra la arhivele din San Francisco, Adaline dă nas în nas cu dragostea în momentul în care nu-i poate refuza nimic chipeșului filantrop Ellis Jones, cu care are destule pasiuni în comun, inclusiv istoria uitată a orașului care adăpostește celebrul Golden Gate. O întâlnire incidentală cu acest atrăgător filantrop Jones (Michiel Huisman, aka Daario Naharis din Game of Thrones) reaprinde pasiunea pentru viaţă şi dragoste. Atunci când petrece un weekend cu părinţii lui (Harrison Ford şi Kathy Baker) riscă să dezvăluie adevărul despre ea; Adaline ia o decizie care-i va schimba viaţa pentru totdeauna. Punctul cel mai incitant al narațiunii pare a fi întâlnirea cu tatăl lui Ellis, William Jones. Reacțiile personajelor trezesc valuri de emoții; să ajungi la o venerabilă vârstă – când ai alături o familie frumoasă și unită – și să-ți revezi iubita din anii tinereții la fel de proaspătă și de frumoasă cum era atunci când te-a părăsit nu-i tocmai ușor.
Cineastul oferă – prin flashbackuri succesive – o paralelă între două povești de dragoste, în care tatăl și fiul iubesc aceeași femeie, mereu tânără și frumoasă. În ambele romanțe, fata (Jenny/Adaline) este întotdeauna (ușor) reținută, enigmatică, pe câtă vreme ei/bărbații ard de pasiune. Năstrușnica idee a cineastului pune în evidență talentul actoricesc al lui Harrison Ford, mai farmecător ca oricând, cât și un sentiment cald, elegant degajat de atitudinea celorlalte personaje: Kathy Jones – soția lui William, Kiki – sora lui Ellis și Flemming – fiica lui Adaline. Țopăiala printre decenii păstrează, totuși, tonul suficient, pe alocuri jucăuș, astfel ca privitorul să nu iasă cu cearcăne de la o așa poveste. Ca și în Celeste și Jesse, eroii degajă un romantism călduț, fără stridențe, ce ar trebui să nu orbească. O actriță ca Blake Lively, care s-a remarcat în producții ce elogiau vanitatea (Gossip Girl), devine – aici – femeia frumoasă, mereu conservator îmbrăcată, care se bucură că a descoperit primul fir de păr alb pe capul ei bălai! Imaginile semnate de David Lanzenberg sunt impresionante, iar muzica (Rob Simonsen) și costumele (Angus Strathie) induc o stare de bine. “La cincizeci de ani, fiecare are chipul pe care îl merită”, zicea George Orwell. Lui Adaline Bowman i-a luat mult timp până să-nțeleagă acest lucru, după cum fiecăruia dintre noi îi este destul de greu, dar atunci când rosturile sunt pătrunse, totul pare mai ușor.
Maya Angelou spunea cândva: “Cei mai mulți oameni nu se maturizează, doar îmbătrânesc.” Aici, s-a oprit – probabil – și Lee Toland Krieger când a optat pentru tema tinereții veșnice într-o lume în care laboratoare de la Hollywood tocmai asta încurajează. Povestea lui Adaline/ The Age of Adaline încearcă să demonstreze contrariul: mortalitatea dă sens vieții, așa cum și Brad Pitt/Ahile, în Troy, îi mărturisea partenerei sale de joc: “Zeii ne invidiază fiindcă noi suntem muritori și fiecare dintre clipele noastre poate fi ultima.”
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
