Poate că unii dintre cititori au auzit de logoterapie, ce se concentrează pe sensul existenţei umane şi căutarea acestuia. Fondatorul celei de a treia şcoli vieneze de psihoterapie a fost Viktor Frankl (1905-1997), psihiatru vienez, doctor în neurologie şi filozofie, supravieţuitor al Holocaustului.

Spre deosebire de psihanaliza freudiană care pleacă de la pulsiunile sexuale, de la  principiul plăcerii, sau de psihologia adleriană ce se axează pe dorinţa de putere şi dominare, logoterapia are ca temă sensul vieţii. Potrivit logoterapiei, căutarea unui sens al existenţei noastre este principala motivaţie şi nu o raţionalizare a impulsurilor. Astfel, omul apare capabil să trăiască, ba  chiar să moară pentru idealurile sau valorile sale existenţialiste.

Pentru mulţi oameni, a devenit ca sens al existenţei iubirea, care are atâtea şi atâtea forme, cele mai frecvent întâlnite fiind iubirea pentru părinţi, fraţi, copii, dar mai ales iubirea pentru un celălalt, care devine jumătatea noastră. Cea din urmă formă a iubirii o cunoaştem ca fiind dragostea.

În multe cazuri, datorită acestui sentiment etern-uman,  sensul existenţei nu-l mai găsim în noi, ci îl exteriorizăm. Astfel, ceea ce ar trebui să fiinţeze în noi, ceea ce ar trebui să fie găsit în noi, nu mai este descoperit. Omul îndrăgostit se va exterioriza şi îşi va transpune rostul în aceea persoană la care, găsindu-și afinități, începe să se raporteze, iar apoi să se identifice, până la pierderea de sine. Când iubim, tindem să ne apropiem cât mai mult de celălalt, regăsind în el acele aspecte ale vieții noastre intime care fie ne lipsesc, fie se descoperă ca noutate.

Dar ce se întâmplă dacă după ce ne-am transpus rostul, în cel mai intim sens, într-o altă persoană, ea va ieşi din existenţa noastră, așadar, cum este fiinţarea dincolo de Ex (fostul iubit/iubită)? În plus, care este valoarea acestei fiinţări şi cum poate fi redescoperit sensul intim, ne(mai)pătruns? Deci care  semnificația ontologică a despărțirii, care produce pierdere pe mai multe planuri?

Astfel, pentru a înţelege a răspunde la prima întrebare, pentru a pătrunde în fiinţarea dincolo de Ex, apare firească chestiune, ce face posibil transferul esenţei, adică a rostului nostru, într-o altă persoană? Mai exact, cum este acea persoană şi cum se face posibilă transferul sinelui?

În această privinţă pot fi observate următoarele trăsături:

În primul rând, este o persoană cu care am dorit să ne trăim viaţa, cu care am fost pregătiţi să împărţim existenţa. A trăi viaţa cu cineva, pentru o fiinţă ca omul, care este atât de egocentric, care îşi doreşte doar binele lui, chiar şi în cazuri de cooperare urmărind propriul beneficiu,  este ceva esenţial fiindcă apare ca primul pas spre a renunţa la sine. A renunţa deci la sine pentru a putea avea o viaţă alături de un celălalt, unul care psihicului nostru apărea ca fiind străin, și totuşi a devenit parte din eu, transformând trăirile sinelui din trăiri al eu-lui, în trăiri al unui noi, pare a fi un proces îndelungat care implică o transformare radicală.

În al doilea rând, este o persoană cu care ne-am împărtăşit, căreia i-am transferat chiar eul nostru cel mai intim şi personal. Nu doar că am împărţit viaţa, dar am împărtăşit chiar existenţa, ce este dincolo de viaţa noastră fizică, fiind vorba de vise, gânduri şi doruri. De visele cele visate, relevate doar nouă, de gândurile acela mai intime şi de dorurile pe nici noi nu le (re-)cunoaştem. Dar, în acelaşi timp, am preluat eul lui cel mai intim şi personal, metamorfozându-ne, pe neobservate. Ca un dar, oferindu-ne existenţa, nu am pierdut, ci am primit o altă existenţă. Deşi, când îţi oferi existenţa, aceasta nu se piere, dar nu mai este a mea, ci a noastră. La fel şi existenţa acelui celălalt misterios nu îi va mai aparţine, ci ne va aparţine.

Deci, inevitabil, este vorba despre o persoană cu care ne-am împărţit intimitatea, la început sub forma spaţiului, în care şi prin care am trăit, apoi a timpului, ce s-a scurs prin trăirile noastre. Urmând ca în final, pe neobservate, să ne dăm seama că am transferat nu doar gândurile, chiar și cele mai intime gânduri, precum și emoțiile care s-au transformat și ele în această duplicare. Învățăm să gândim, să simțim, să iubim la plural, într-o simbioză pe care ne-o dorim perfectă.

În final am oferit, deja, tot ce aveam. Din Eu şi Tu am devenit un Noi, din persoană, am devenit transcendenţă. O dulce trăire. Însă, nu doar că am oferit, ci în clipele în care ne transferam, eram şi receptori ai ei. Existenţa noastră prezentată, ce astfel şi pierdut calitatea, am redobândit prin descoperirea existentului, ce curgea din acel mister, din acea nechibzuit fiinţare.

Prin urmare, în cele mai intime şi sincere momente, prin acel mister care era adineauri cea mai iubită persoană, ne descoperim.

În fiinţarea de după Ex, deci în urma despărțirii, ne redescoperim în ceea ce suntem, iar undeva ascuns, îngrădit în străfundul sinelui nostru, îşi continuă existenţa şi acea persoană care a produs transformarea noastră. Un fel de ființă duală, din care rămâne doar memoria, trupul dipărând. O existenţă aparte, o existenţă care este ireală pentru lume, dar mult prea reală pentru noi, ce ne răscolește, pentru că își păstrează drepturile prin faptul că ne formează şi ne transformă în contiunare, fantomatic.

Sensul noii vieți se raportează la noile condiții de ființare „în lipsă”, dacă până atunci se produsese „împreună cu”.

Citiți și Transferul de nuditate…