Vocea surorii ei o descumpănise, căci sperase la o explozie de bucurie. Fusese prima persoană căreia ȋi ȋmpărtășise vestea: A. fixase ziua nunţii. E drept că nu o ceruse mai ȋntȃi, era un pas căruia nu ȋi dăduse importanţă, e drept că nu o ȋntrebase dacă data fixată de el ȋi convine, e drept că totul fusese abrupt, dar bine că se ȋntȃmplase pȃnă la urmă. Erau prieteni de cȃţiva ani și lucrurile merseseră cȃnd mai bine, cȃnd mai puţin bine, dar ea ȋl iubea pe băiatul ăsta blond, cu părul zbȃrlit, cu ochi albaștri și degete lungi, de chitarist. Fusese primul ei prieten. De fapt mai fusese cineva ȋnainte, dar apăruse A. și celălalt fusese repede uitat.

Mă rog, A. o convinsese să il uite pe celălalt. El venea dintr-o familie bună, de oameni bine așezaţi financiar, cȃnta la cȃteva instrumente muzicale, vorbea limbi străine, avea rude ȋn străinătate – chiar se mira cum de o alesese pe ea, căci familia ei era modestă, oameni stabiliţi la oraș, dar cu obiceiuri de provinciali. Nu l-au plăcut pe A, li s-a părut prea departe de lumea lor. Bine, nici ea nu fusese primită chiar cu braţele deschise de familia lui. Mama lui ȋi spusese la un moment dat direct: “Fetiţo, nu vă potriviţi. Tu nu vezi ce eleganţă are A, ce gusturi rafinate? Tu pari o ţigancă alături de el”.

Așa era pielea ei, mai pigmentată, dar o duruse atunci. A. nu reacţionase, nu ȋi luase apărarea, dar o asigurase că după ce se vor muta ȋmpreună va fi bine. Avea proprietăţi și ȋn curȃnd ȋși vor aranja cuibușorul lor, departe de părinţii lui fiţoși și de familia ei provincială. Bine, nici asta nu ȋi picase prea bine, dar se bucurase că el i-a reţinut puţin mȃna. Tatăl ei ȋncercase și el: “Măi, tată, tu nu vezi ce alunecos e? Nu vezi ce privire are?” Ei i se părea că privește jucăuș, lui taică-său că are tupeu.

Sperase ca soră-sa va fi fericită să audă vestea. Era mult mai mare ca ea și rămăsese nemăritata, dar ele, surorile, se iubeau tare mult. Cȃnd colo, ȋi spusese doar: “Mă bucur pentru tine. Sper să vă fie bine. Dar, ȋn definitiv, dacă nu v-oţi potrivi, există varianta divorţului, nu vă ţine nimeni legaţi”. Nu ȋnţelegea de ce nu sunt și ceilalţi la fel de fericiţi ca ea: ei i se părea că tot universul cȃntă de bucurie, iar cerul dansează ȋmpreună cu sufletul ei plin de toate speranţele culese din lecturi, din poveștile altora sau din familie.

A ȋncheiat convorbirea abrupt, cum ȋi era felul. Îi comunicase doar că nunta va fi peste 4 săptămȃni, cȃnd revine dintr-o călătorie. De afaceri, probabil, nu ii dăduse prea multe detalii. Dar așa era el. Iar ea ȋi găsea mereu scuze, doar era iubirea vieţii ei: așa sunt ei, neamul acesta mai blond, nu sunt așa vorbăreţi, expansivi, ca noi. Sunt mai reţinuţi, mai reci. Dar mă iubește.

Și-a dat seama că nu are rochie de mireasă, de fapt nu are nimic pregătit pentru nuntă. L-a sunat: “Știi? Eu nu am rochie, nu am nimic pregătit. Unde va fi nunta? Pe cine invităm?” A. i-a răspuns cu tonalitatea aceea metalică, de parcă se contopise cu chitara lui, să nu ȋși facă nicio grijă. Absolut nicio grijă. Se ocupase el de tot. Totul era aranjat. Va vedea. “Păi cum? Și eu ce fac pȃnă atunci?” Răspunsul venise firesc “Nimic. Te rog nu mă bȃrȃi, sunt ocupat, am de pregătit deplasarea aceasta”. Știa că nu suporta să fie bătut la cap și ȋi respecta tabieturile. El urma să fie cel care va aduce bani ȋn familie, ea lucra ȋntr-o școală, așa că salariul ei era insignifiant.

Și-ar fi sunat prietenele să le invite, dar nu știa detalii. Ce să le spună? Ar fi rȃs de ea. Oricum unele nu erau foarte convinse de sentimentele lui. Dar ea știa cȃt o iubea. Făcuse eforturi mari pentru ea. Mai demult, cȃnd se certase odată cu ai lui, se mutase la ea. Locuise ȋn apartamentul ei de bloc cȃteva luni. Știa că pentru el fusese un efort uriaș, doar era obișnuit cu vila lui generoasă, cu băi luxoase și camere mobilate cu gust. Mobilierul lor fusese cumpărat de ai ei cȃnd se mutaseră ȋn oraș, camerele erau ȋnghesuite, baia ȋngustă și ȋntunecoasă, bucătăria strȃmtă. Fusese galant și se oferise să plătească el toate cheltuielile, chiar și cȃnd nu venea acasă. Erau seri cȃnd rămȃnea la birou, termina prea tȃrziu vreo ședinţă și nu voia să ȋi deranjeze la ore tȃrzii. Așa zicea.

Patru săptămȃni trec repede. Uite, săptămȃna asta e ocupată cu ultimele teste, are de corectat lucrările copiilor, apoi poate ȋși cumpără cȃteva chestii drăgute, o rochie șic cu care să ȋl aștepte la aeroport. Chiar așa: nici măcar nu i-a spus cȃnd se ȋntoarce exact, la ce oră, cu ce cursă. O să ȋl ȋntrebe mȃine, cȃnd ȋl duce la aeroport.

Nici părinţii ei nu au fost chiar ȋncȃntaţi de nunta aceasta ciudată, rapidă, anunţată telegrafic. Dar fata lor era fericită și nu avea sens să ȋi strice zȃmbetul. Parcă le plăcuse mai mult celălalt, dar dacă ea ȋl iubește pe A…

A doua zi a trecut să o ia cu o mașină cu șofer. Cică să aibă cine să o aducă ȋnapoi acasă, să nu dea bani pe taxi. La aeroport și-a luat la revedere de la ea ȋn stilul lui, ei i-ar fi plăcut o ȋmbrăţișare din aceea ca ȋn filme, dar blonzii ăștia sunt mai reci și nu le place să te pisicești prea mult. Lasă, poate sunt colegi ȋn aeroport și se jenează. “Deci cȃnd te ȋntorci? Ca să știu, să vin la aeroport.” “Nu-ţi face nicio problemă. Vorbim. Pa”.

Of, așteptarea asta: la ȋnceput i se păruse că patru săptămȃni trec repede. Prima a trecut rapid de fapt. A doua parcă se tot ȋmpiedica de ceva. Apoi au venit tot felul de gȃnduri. Ce i-o fi venit? Că doar ea nu e agitată, e o tipă liniștită, are ȋncredere ȋn oameni, mai ales ȋn A. al ei. O prietenă o irită, nu pricepe de ce nu știe detalii despre propria nuntă. E așa de obtuză prietena asta, nu gustă deloc farmecul unei nunţi-surpriză. Poate o să o evite un timp, ca să nu ȋi strice buna-dispoziţie.

Ultima săptămȃnă a trecut fără nicio veste de la A. Poate a decis să mai rămȃnă cȃteva zile? Nu ȋl poate căuta acasă, pentru că familia lui e ţȃfnoasă ȋn relaţiile cu ea. Începe să devină agitată. Epoca telefoniei mobile urmează să ȋnceapă abia peste cȃţiva ani, așa că mijloacele de a comunica cu el sunt limitate. La finalul celei de-a cincea săptămȃni decide să ȋl viziteze pe cel mai bun prieten al lui A., poate știe el cu ce zbor revine ȋn ţară.

“A. s-a ȋnsurat săptămȃna trecută. Nunta a avut loc imediat după ȋntoarcerea din călătorie. Ea? Lucrează ȋmpreună, ai ȋntȃlnit-o și tu de cȃteva ori. Locuiesc ȋn casa ce era ȋn construcţie cȃnd s-a mutat la tine. Se certase ȋntr-adevăr cu ai lui pentru că făcuse niște mici modificări arhitectonice fără acordul lor. Dar lucrurile s-au aranjat.”

A plecat pe strada ameţită, parcă ȋncerca să ȋși traducă propriile gȃnduri: nunta avusese loc.

La fix 4 săptămȃni, așa cum spusese.