Fetița

Mihail Medrea

Motto:
Cu mâine zilele-ți adaugi,
Cu ieri viața ta o scazi,
Având cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

Mihail Eminescu,
,,Cu mâne zilele-ți adaugi…“

Când a fost să fie

Când a fost să fie, a făcut după cum i-a cerut Uncheșul: l-a chemat pe Omu’ Negru și l-a rugat să-l scalde în pârâu pe bătrân, undeva, mai la vale, apoi s-o ajute să-l primeneasă în pânza cea albă, grijită din vreme. După aceea Omu’ Negru i-a săpat groapa, în locul ales, cândva, de Uncheș, lângă acel cot domol al pârâului, unde țărâna era afânată și malul era smălțuit cu viorele și brândușe.

Fetița a rostit în gând o rugăciune și, pe când îl săruta de rămas-bun pe Uncheș, și-a adus aminte, limpede și cu o de necrezut iuțeală, cele mai de seamă clipe din cele petrecute împreună cu el.

Odată ce l-au îngropat, i-a înfipt la căpătâi o cruce simplă, din două lemne legate cu fir dintr-un rug de mure. A vegheat o vreme lângă mormânt, jelind în sinea ei. După care a sărutat crucea, a pus într-o frunză de brusture o mână de țărână de pe mormânt, așezându-o cu grijă în trăistuța cu puținele ei lucrușoare și i-a făcut semn Omului Negru, care se trăsese mai la o parte, după ce năruise coliba și zvârlise pe apă lemnele ce o alcătuiseră. Fetița ar fi vrut să-i dea foc, însă vântul bătea către pădurice și-i era teamă că flăcările se vor răspândi într-acolo.

A mers pe lângă apă în jos, către Soare Răsare. Omu’ Negru a urmat-o până la vărsarea părăului într-un râu ce unduia molatec, printre dealurile joase. Trebuia să se despartă. El se temea de locurile întinse, pe când Fetița… presimțea… ceva, încă nelămurit…

S-au privit îndelung, în tăcere.

Apoi Fetița a plecat

Apoi Fetița a plecat, urmând malul râului. Curgerea lui agale o alina.

Când soarele a scăpărat spre apus, Fetița a poposit lângă o răchită. N-a făcut foc și n-a cinat. A vegheat până spre ziuă, când a scăldat-o roua. Atunci a plecat mai departe, de parcă ar fi urmat o potecă bine știută.

*

S-a oprit când l-a văzut pe un pescar. Acesta de-abia ce se trezise și punea vreascuri peste tăciunii din vatra aflată nu departe de micuța colibă învelită cu stuf. L-a urmărit neclintită, de la adăpostul unei sălcii. Pescarul a coborât la râu, unde și-a dat cu apă pe față și pe gât, pufnind de plăcere. A umplut cu apă de râu găleata ce-o luase cu el, s-a întors la foc, a luat apă din găleată cu o cană din tablă, pe care a potrivit-o între niște pietre.

Aducând din colibă o traistă, a scos din aceasta o bucată mare de pâine și o cutiuță cu sare. A tăiat din pâine două felii groase, așezându-le pe câte o frunză de lipan. Pe o frunză mai mică a turnat din cutiuță câteva dramuri de sare. A desprins câțiva pești de pe o sfoară, întinsă pe de-asupra focului, între două sălcii, a pus peștii pe o grămăjoară de jar, trasă deoparte din vatră, și, fără să se întoarcă spre Fetiță, i-a spus:

– Hai la masă.

Cât timp pescarul a făcut aceste pregătiri, Fetița l-a cercetat cu mare atenție. Era bun la suflet. Aspru, însă om de nădejde.

S-a apropiat. L-a salutat cu o înclinare a capului. El i-a făcut semn să se așeze în fața lui, într-un loc ferit de fum. S-au privit, mai bine de o minută… Plăcându-i cumințenia copilei, pescarul i-a zâmbit: Cum te cheamă?

Fetița i-a întors zâmbetul.

– Eu îs Attila. Tu cine ești?

I-a spus, în gând, că e o pribeagă, în trecere pe acolo și că n-are rost să-și bată capul cu ea. Va pleca de îndată.

– No, de la Aty nu pleci tu neomenită. Fă bine de mâncă, după care vedem noi ce bai ai…

I-a pus dinainte una din foile de lipan, adăugând lângă bucata de pâine doi pești, nu prea mari, bine rumeniți. El a tras spre sine cealaltă foaie de lipan, și un pește, pe care l-a presărat cu sare. A lăsat totul mai la o parte, s-a clătit pe mâini, răsturnând nițică apă din găleată, și-a trecut degetele prin hălăciuga de păr cânepiu de pe creștet, după care a căutat în colibă un mănunchi de ierburi, a smuls din el câteva fire, pe care le-a mărunțit între degete, zvârlindu-le în cana de pe foc. Abia după aceea a mâncat, pe îndelete, oprindu-se preț de câteva clipe ca să tragă de pe foc cana cu fiertura de ierburi.

După ce au mâncat, Attila încă doi pești, ea de-abia ciugulind dintr-unul, după ce au băut fiertura de ierburi înmiresmate, bărbatul a întrebat-o încotro se îndreaptă. Ea a făcut semn că în josul râului.

– No, asta nu-i bine.

Fetița a ridicat din sprâncene: Cum așa?

– Apoi, în jos îi o mlaștină, că malul de-abia ce se ridică de câteva palme deasupra apei. N-am io răgaz amu’, că te-aș trece râul – am o barcă în desișul ăla de salcă.

Ea făcu semn că nu-i nevoie.

– ’Geaba știi tu să înoți, dacă n-ai habar ce parșiv îi râu’ ăsta. Curge el domol, numa’ că pe firu’ apei face niște vârtejuri de nu-ți vine-a crede. Mulți s-au mai înecat prin locurile ăstea!

Fetița îl privea, întristată. Attila oftă, se scărpină în creștet, iarăși oftă… Tăcură ei așa cât tăcură, până ce pescarul zise:

– N-ai încotro, dacă vrei să mergi mai departe, trăbă să aștepți după mine.

Fetița făcu semn că așa va fi.

– Uite, cât timp eu… fac ce am de făcut…, tu aștepți aici la colibă. Dormi, strângi floricele, prinzi fluturi…

Pregătesc prânzul.

– Ba nu pregătești nimic. Azi mâncăm din brișcă, pită, slană și ceapă, că n-am răgaz de pescuit. Și peștii pe care i-am pus la afumat pe sfoara asta întinsă deasupra focului trăbă grijiți, că nu se știe ce ne-o aduce zâua de mâne. Tu să stai cuminte aici. Și să nu te depărtezi prea mult de colibă. Înțelesu-m-ai?

Ea dădu din cap că da.

– No, io plec. Până la nămiaz îs înapoi.

*

S-a întors pe la amiază, cum i-a promis. Fetița împletise din stuf un coșuleț și aduna mure dintr-un rug aflat nu departe de colibă.

– Faină treabă, fătucă! Bine te-ai mai potrivi cu fie-mea…

Fetița bătu din palme. Ar fi vrut să o cunoască.

– Mai încolo… Nu-i chiar așa o joacă…, murmură pescarul. Apoi, cu glas tare: Hai să prânzim.

Zis și făcut: pită, slană, ceapă. Apă de la un firicel ce se prelingea dintr-un bolovăniș, nu departe de mal.

– No, amu’ să tragem un pui de somn.

Ei nu îi era somn.

– Cum vrei. Da’ io-s ostenit. Și azi oricum nu pot să te duc în josul râului, spre fosta mănăstire, că peste vreo două ceasuri o să… O să mă întorn…, mai pe seară, să cinăm împreună.

*

A simțit după cum pășea că e altcineva.

A dat să se ascundă în spatele rugului de mure. Străinul a început să râdă:

– Cum vazut la mine, frica ai fost. Nu trebe avut, la mine baiat bun estem.

Și nu era așa. Avea o privire scormonitoare, ce se ițea de sub sprâncenele zburlite. Nasul îi era borcănat, gura cu buze subțiri, barba încâlcită. Purta un turban verde, prăfuit, ca și hainele-i largi, nădușite.

– Eu Iusuf estem. Unde Otilo?

Fetița arătă către râu.

– Cheama la el.

Fetița se repezi într-acolo. Iusuf o urmă, râzându-și în barbă. O prinse pe când voia să se arunce în apă.

– Ce face tu? Inapoi la coliba mergeam, pe Otilo astebtam. Dai tu la mine manînca, mare foame estem.

I-a fript niște pești. Iusuf nici n-a vrut să audă de slănină.

– Raki nu estem?

Ea făcu semn că nu.

– Vin?

Nu.

– Hm. Tu sgarcit estem. Și iarăși slobozi un râs ca de căpcăun: Beu atunci la…

Nu apucă să-și termine vorba că apăru Attila.

– Ce vrei?

– De ce urît la mine uitam? Dai la mine vin, mare sete estem.

Și iarăși râse.

– N-am vin.

– Aman, aman, voi ați ințeles la mine nimic beut nu dam!

– Spune ce vrei. N-am timp de pierdut.

– La tine bine ai știut de ce.

– Ai venit prea devreme. De-abia săptămâna cealaltă o să…

– Rabdare la mine nu ai avut. La sabtamana celalat debarte la mine estem.

– Treaba ta.

– Cu mîna gol sa bleci nu boate la mine.

– Oricum, aici n-ai ce căuta. Nu ești bine venit.

Iusuf rânji și scoase din cutele veșmântului un iatagan: Otilo, tu nu gazda bun estem.

Attila scuipă disprețuitor la picioarele celuilalt.

– Tu nu ești oaspetele meu.

– Datorie daca nu dat la mine, eu luat gaj fata!

Attila se aplecă fulgerător, luă un pumn de țărână, i-l aruncă în ochi lui Iusuf, înșfăcă un par rezemat de colibă și începu să-l pocnească pe nechemat. Fetița îi înfășură acestuia o frânghie peste fluierele picioarelor. Attila îi dădu un brânci, îl doborî la pământ și-l lovi neîndurător, dar numai peste mâini și peste trup, nu și în cap. Când Iusuf rămase în nesimțire, se opri.

– Nădăjduiesc că nu l-am…

Iusuf gemu.

– No, bine, spuse Attila. Amu’ ce facem cu el?

Fetița făcu semn spre râu.

– Nu spurc eu apa cu hiermele ăsta. Hai să-l ducem la mușuroiul de furnici.

– Nu omorît la mine, în nume de la Allah! Dau la tine ce vrei: aur, bani, cadîn, camila. Orice, bentru lasat viață la mine!

Fu rândul lui Attlia să râdă: Îmi dai prafu’ de pe tobă! Știe toată lumea că ești calic.

– Lume! Ce știut lume?…

– Și știi tu ceva ce nu știe toată lumea…

– Dacă știut la mine?

– Ia să te-aud.

– Numa la tine sbun. Fata nu trebe-jdiut.

– Ba, dacă ai ceva de spus, spune tare.

– La tine sbun. Numa la tine!

– Mda. Dar, înainte de a se apleca spre cel căzut la pământ, scoase cuțitul: Dacă încerci vreo mârșăvie, îți tai beregata!

Fetița luă parul și-l înfipse în coastele lui Iusuf.

– Ghiauri de la Șeitan, scrâșni acesta.

Attila se lăsă într-un genunchi, îndreptând cuțitul spre gâtul celuilalt:

– Zi.

– (…)

Nici nu termină Iusuf ce-avu de spus, că pescarul îi și trase un pumn în bărbie, trimițându-l în lumea viselor.

– Nu mai putem rămâne aici, i-a spus Fetiței. Dacă e adevărat numai a zecea parte din ce am aflat, suntem în mare primejdie. Ai lu’ Iusuf or să năvălească peste noi cât de curând. Așa că îl leg pe ăsta și-l târăsc la furnici (…), dup’-aia luăm barca, te trec pe malul celălalt, te las într-o ascunzătoare a mea, trec iarăși înapoi s-o iau pe Neli, nevastă-mea…

Și fetița voastră?

– Cu fetița noastră e o poveste pe care ți-oi spune-o mai încolo, după ce ne punem la adăpost.

*

Alina, fiica lui Attila și a Corneliei, locuia împreună cu bunica ei dinspre mamă în căsuța paznicului de vânătoare, la marginea pădurii aflate la câteva ore de mers pe jos de la malul râului.

Cornel, fratele mai mare al Corneliei, îi însoțise pe propietarul domeniului și pe invitații săi la vânătoare de mistreți, undeva, departe, la niște râpe din adîncul codrului.

A treia zi, bunica Floarea, văzând că vânătorii nu se întorc, a mers până în sat, să anunțe la postul de jandarmi. Când colo, satul era pustiit. Doar câțiva oameni ce scăpaseră din urgie.

Când a revenit acasă, i-a găsit pe Cornelia și pe Attila, veniți degrabă să vadă ce s-a întâmplat cu ei. Zvonul despre cea de-a doua izbucnire a urgiei trecuse râul ca pe aripile vântului. Attila a plecat să-i caute pe vânători, iar femeile și Alina s-au ascuns într-o colibă, în pădure.

Bărbatul a venit înapoi a doua zi, ostenit, nedormit, cu hainele sfâșiate și părul năclăit de sudoare și încâlcit cu frunze. Nu găsise decât puține urme, căci plouase cu o zi înainte să plece în căutarea vânătorilor.

Attila și Cornelia s-au repezit până acasă, promițând că nu vor sta mult, cât să ia provizii și câteva lucruri de valoare, dacă satul nu fusese între timp jefuit.

*

Lăsaseră gospodăria în grija unei bătrâne de prin vecini. Au găsit-o bolind, vegheată de o soră, nu cu mulți ani mai mică decât ea. N-au vrut să meargă cu ei. ,,Facă-se voia Domnului”, le-a spus sora mai mică.

Orătăniile erau înnebunite de foame și de sete. Trebuiau tăiate. Aveau să ia cu ei ceva merinde și lucrurile mai de valoare și, desigur, undițele lui Attila.

Le-au lăsat bătrânelor prisosul de bucate de prin pod și pimniță, apoi Attila a bătut în scânduri ferestrele și ușa de la intrare. Cine știe, poate harapii nu vor ajunge până în satul lor…

Neli ținea cu tot dinadinsul să-i însoțească și pisica, și câinele. Pisica ia-o de unde nu-i, iar câinele, răzbit de foame și mai ales de sete, de-abia se putea ține pe picioare. Dacă nu se înzdrăvenea, hotărâseră să-l dezlege din lanț și să-l lase în voia soartei.

*

Fetița le-a răsplătit așteptările cu asupra de măsură. Era ceva… neobișnuit la copila asta. Însă, deși tăcea mereu, o simțeau… apropiată. Și dornică de iubire. Izvorând la rândul ei iubire. Și Cornelia a știut că se vor înțelege bine Alina ei și această fetiță străină. I-a simțit sufletul neprihănit.

Alina s-a bucurat de cum a văzut-o.

S-au înțeles din priviri.

*

Alina căzuse de pe scara de la pod

Alina căzuse de pe scara de la pod pe când avea cinci ani. Fusese o copilă de o veselie molipsitoare. Răsunau casa și curtea de râsetul ei. O bucurau toate. Se bucura de dimineață, când deschidea ochii și odaia era însorită. Se bucura când venea mama la pătuțul ei. Se bucura când tata o lua brațe și o ridica până-n grindă. Se bucura când ieșea în curte. Se bucura când se alinta mâța de piciorușele ei, se bucura când dulăul din lanț se învârtea în loc, nerăbdător să se joace împreună. Se bucura de orătănii, de florile din grădină, de gâze, de pomii din mica livadă, de straturile de zarzavat, de tufele cu zmeură, de undițele și celelalte scule ale lui tati. Se bucura de orice îi dădea mami să mănânce, se bucura când îi făcea băiță, când era primenită, când îi spuneau povești seara, la culcare. Se bucura și de ploaie, când vedea cum se înviorau toate plantele. Se bucura de zăpadă. Râdea mai tot timpul, aproape din orice. Au început să-i spună Hlizuca, și asta îi plăcea nespus de mult.

Ca dintr-odată, bucuria aceasta să piară. Cât ai clipi.

Ce n-au încercat… Au adus doctori, cheltuind o avere. Degeaba. Cornelia a chemat preotul, de i-a citit dezlegări. Durerile s-au potolit, însă copila n-a mai putut merge. Cornelia s-a dus, într-ascuns de Attila, la o babă, ce i-a dat niște dat ierburi de leac și a venit s-o descânte. Zadarnic.

Au trecut câțiva ani. I-au luat Alinei un scaun cu rotile. Bunica Floarea i-a rugat să o lase în grija ei. Și-așa era mai mereu singură, în cabana paznicului de vânătoare, Cornel fiind mai tot timpul la pădure, cu ale slujbei sale.

*

Cele două copile erau tot timpul împreună. Alina sporovăia, pe când Mădălina o purta de colo-colo, citindu-i gândurile. Alina i-a dat numele. Și Mădălina a zâmbit, recunoscătoare.

I-au făcut Mădălinei un pătuc, lipit de cel al Alinei. Așa că seara petreceau tot împreună, Alina spunând povești, mai întâi cele pe care le știa de la bunica, mai apoi plănuind tot felul de isprăvi, pe care le vor săvârși împreună, ea și Mădă, după ce se va fi vindecat. Era sigură că se va vindeca, atunci când va hotărî Doamne-Doamne.

De-a Prințesa și Zâna-cea-Bună

Alina a născocit un joc, De-a Prințesa și Zâna-cea-Bună, în care era pe rând, ba Ileana-Cozânzeana, ba Cenușăreasa, ba Albă-ca-Zăpada, ba fiica Genarului, și câte și mai câte alte făpturi de poveste. Iar Mădălina era Zâna, desigur. Adeseori schimbau rolurile. Dar atunci când Mădălina era Zâna-cea-Bună, întotdeauna începeau jocul cu vindecarea Alinei. Ceea ce s-a și petrecut, în chip miraculos, pe când se așteptau mai puțin, după cum se înfăptuiește, uneori, voia lui Dumnezeu

Cât despre șarada dispariției vânătorilor, o va dezlega, oarecând, Fetița: aceștia, nimerind într-o falie spațio-temporală, au rămas captivi într-o altă dimensiune. Dar aceasta este, desigur, altă poveste

 

foto tumblr.com

Citește și Uncheșul