”Cartea neliniștirii”, o capodoperă a geniului neînțeles

Motto: Rămân mereu, sub marele baldachin albastru al cerului mut, pajul unui rit neînţeles, înveşmântat cu viaţa, în timp ce oficiez acest rit executând, fără să le pricep rostul, anumite gesturi şi anumiţi paşi, anumite ocoluri şi reverenţe, până în clipa în care sărbătoarea se va încheia (sau va lua sfârşit rolul meu la această serbare) şi voi putea să mă retrag ca să mă ghiftuiesc cu fel şi fel de bunătăţi; întinse, pe mese, în uriaşele cuhnii, să zicem, din fundul grădinii.

Fernando António Nogueira Pessoa (13 iunie 1888 — 30 noiembrie 1935), cunoscut mai ales ca Fernando Pessoa, e unul din acei rarissimi scriitori la care te întorci mereu în speranța unei lecturi iluminatoare, la finele căreia să poți rămâne cu o anumită viziune despre lume sau despre arta de a scrie. Sau despre autor, în încercarea de a-l încadra într-o anumită tipologie spirituală sau sentimentală. Efortul se dovedește însă, de multe ori, inutil, pentru că poetul își asumă dintru început o versatilitate identitară fără granițe pe care o pune pe seama unei inadecvări la realitate care frizează paranoia, convertită însă într-un impuls creator de o efervescență extraordinară.

Urmăriți ”The Book of Disquiet”, cu peisaje și gânduri 

„Ajunsi acolo sus nu suntem deloc mai înalţi decât înălţimea pe care o aveam înainte. Ne înalţă tocmai ceea ce călcăm în picioare şi ne situăm mai sus tocmai graţie celor care ne-au ajutat să ajungem mai sus.”

Pe cât de insignifiantă apariția scriitorului, miop, politicos, introvertit, trecând mai degrabă neobservat prin mulțime și datorită structurii filiforme, pe atât de profundă e perspectiva din care se raportează la meandrele existenței în plan concret, social. Convins că viaţa imaginaţiei, oricât de morbidă ar putea ea să pară, este totuşi cea mai convenabilă pentru temperamente ca al său (Cartea neliniștirii), Pessoa (al cărui nume se traduce, în limba portugheză prin persoană), își compune măști pentru fiecare avatar creator, ca un șir de metamorfoze ale unui singur prototip, până când familia sa literară cunoaște nu mai puțin de 20 de astfel de întrupări sui generis cărora le atribuie heteronime, ca rezultat al isteriei din el. Refuzul comportamentului social aduce cu sine retragerea în propriul univers, dominat de o fantezie inepuizabilă: după moartea lui, s-a găsit un cufăr, devenit celebru precum o cutie a Pandorei, în el erau peste 27.453 de texte, multe fiind proze scurte cu temă polițistă, domeniu în care se simte atras.

Proliferarea măștilor sub care își eliberează impulsurile creatoare îi aduce un confort psihic autentic, pentru că îi permite să jongleze ad libitum cu vocile lirice și cu fațetele propriei realități, singura capabilă să devină material poetic. În plus, îi dă senzația apartenenței la o  geografie concretă, ale cărei limite se extind însă în afara limitelor spațio-temporale, prin puterea fanteziei creatoare ce se substituie biografiei reale: Niciodată nu sunt mai portughez ca atunci când mă simt diferit de mine – Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Fernando Pessoa, și toți câți au fost sau câți vor mai fi. Fii infinit precum universul!

„Poetul poate simula. El simulează-atât de bine, că simulează chiar durerea, durerea pe care-n adevăr o simte.”

Fernando Pessoa inventează specii literare, la granița dintre psihologie și literatură, limbaje care să transmită stările evanescente pe care le experimentează în rama unei irealități sui generis, devenind astfel un spirit modern, proteiform, aventurier, niciodată așezat într-o formulă care să-i cuprindă jocul de-a existența, pentru că el se caută perpetuu și, negăsindu-se, recurge la formula reinventării, cu tot arsenalul ei de procese transfiguratoare. Important e că n-o face gratuit, iar arta lui corespunde anticului agộn (joc bazat pe reguli, cu finalitate educativă) despre care vorbea J. Huizinga,  referindu-se la expresia nedisimulată a spiritului creator al omului, în dimensiunea sa de homo ludens.

„Valoarea lucrurilor nu este dată de timpul cât ele există, ci de intensitatea cu care le percepem şi trăim. De aceea există clipe de neuitat, lucruri inexplicabile şi persoane de neînlocuit.”

Cuvântul cheie al operei sale, de un eclectism impresionant ca formă, dar omogen prin sondarea straturilor interioare și de conștiință, este fragmentarismul, de aceea Pessoa excelează în poezie, care îi oferă o deplină libertate de creație, pe formula modernă a ceea ce Hugo Friedrich definea, în Structura liricii moderne, prin  „maximum de gândire în minimum de expresie”.

Capodopera sa rămâne Cartea neliniștirii, un pseudo-jurnal și totodată o carte de reflecție care poate servi ca ghid de adecvare la realitate, în afara realității. Poetul ne oferă o lecție simplă, care ne scutește de inutile suferințe:  Am încercat întotdeauna să fiu doar un spectator al vieții, fără să mă amestec în ea. […] Față de viață, manifest numai interesul unui descifrator de şarade. Mă opresc, descifrez, apoi plec mai departe. Nu fac apel la nici un sentiment, predicând ataraxia ca soluție a regăsirii sinelui spulberat printre relativitățile contingentului.

Autopsihografie

Zice-se că invent sau că mint

În tot scrisul meu. Nu-i așa.

Pur și simplu eu simt

Cu imaginația.

Nu-mi folosesc inima.

Ceea ce mi se-ntâmplă sau e visat,

Ceea ce îmi lipsește sau mă-mplinește,

Este asemeni unui strat așezat

Peste un alt lucru și încă peste.

Iar frumosul acesta e – peste.

Astfel dezlegat de perplexitate,

În miezul a toate aceste

Ce-mi sunt mai degrabă îndepărtate,

Scriu adevărat despre ceea ce nu este.

Să simt? Simtă cel ce citește.

 

Citiți și Mari iubiri: Afacerea Whorton