Ferenike, de Doina Ruști Dintre toate romanele acestei doamne care știe să tulbure și să își surprindă cititorul, „Ferenike” mi s-a părut cel mai tulburător. De fapt, scriitoarea însăși a sugerat, încă de la lansarea ei, că această carte va fi altfel. Așa cum a fost fiecare dintre cărțile anterioare, am completat eu atunci în gând ideea. După ce l-am citit, am înțeles că nu a fost vreo tehnică de promovare – așa cum se poartă – ci o estimare onestă a cuiva care își cunoaște bine scrisul și publicul.
Romanul este special prin declaratul său caracter autobiografic. Cei care o cunosc pe scriitoare știu cât este de discretă, ca să nu spun de-a dreptul zgârcită, cu detaliile privind viața sa privată. Știam din ”Lizoanca” – o carte care te zdruncină atât de tare, încât nu poți crede că este loc și de mai mult – că la vârsta de 11 ani, la care sunt surprinse toate personajele din roman, Doina Ruști a trăit drama pierderii tatălui, care – cum altfel?- avea să îi schimbe definitiv viața. ”Ferenike” este momentul revelației, momentul în care scriitoarea se dezvăluie și oferă noi chei de lectură pentru tot ce a scris până acum.
Surprinde momentul zero, momentul în care începe drumul lung și sinuos care a condus-o către împlinirea scriitoricească. Romanul este greu de citit, dureros, mai ales prin prisma faptului că știi că toată suferința aceea este trăită, reală, este povara pe care o duce un om pe care îl cunoști și îl admiri. Creația izbucnește, se pare, ca la majoritatea artiștilor, din tragedie. E o formă de vindecare. Sau poate o compensație pentru multele nenorociri cu care sunt presărate unele destine. Poate toate.
Gina Varga
Ferenike, cel mai straniu personaj din roman, o entitate misterioasă și întunecată ce sălășluiește în sufletul personajului principal, poate Umbra sa, este cea care anticipează atât dezastrul, cât și trimful care îl va urma: ”Voiam să știu dacă voi ieși la liman. Mai aveam timp să fac ceva cu viața mea? (…) Mi-a făcut semn să vin după ea, într-o încăpere luminoasă și caldă. O bibliotecă, am presupus. Pe tot peretele erau cărți. Ăsta e raftul tău, mi-a arătat ea. Păreau manuale. Eram emoționată pentru că știam că sunt cărțile mele.(…) Întâlnirea asta a contat mult.,, Nu cred că raftul acela ar fi existat dacă un bărbat de 35 de ani nu ar fi avut parte, într-o noapte în care se grăbea să vadă cu familia un film pe TVR, de o moarte violentă, lăsând orfană o fetiță de 11 ani. Sau poate ar fi existat, dar nu ar fi fost atât de plin și atât de fascinant. Fiindcă nu ar fi ieșit în lume Ferenike.
Dizolvarea autorității: Doina Ruști, ”Mămica la două albăstrele”
