Eu îmi văd de treaba mea şi tu îţi vezi de treaba ta.

Orice iubire autentică se bazează pe posibilitatea pe care cel iubit i-o oferă celui care iubeşte de a-şi desfăşura mai mult fiinţa, de a-şi îndeplini întregul potenţial.

Iubirea egoistă doreşte să-l limiteze pe cel iubit din teama de a nu-l pierde şi să-l subordoneze dorinţelor, nevoilor şi scopurilor personale.

Căsătoria nu trebuie să fie o închisoare.

În final, ea este ceea ce doi oameni au făcut din ea. Dar societatea noastră s-a implicat foarte mult în crearea modelului de închisoare a fericirii maritale, care este, în esenţă, un model al vinovăţiei celor căsătoriţi: „Vei veni acasă diseară, îţi vei parca trupul aici şi numai aici, îţi vei revărsa toată afecţiunea asupra mea, îţi vei refuza experienţa care te duce într-o călătorie dincolo de cutia în care trăim şi te vei preface că asta e ceea ce-ţi doreşti cu adevărat. Şi, încă şi mai important, te vei simţi vinovat, dacă te vei trezi simţind altceva. Şi vei fi de acord că am toate drepturile să mă simt insultat/ă, dacă descopăr că nu te conformezi.”

Nici nu ştiu de ce ne mai prefacem toţi: este clar că vechiul model de căsătorie nu mai funcţionează – aşa cum demonstrează statisticile de divorţuri.

Se presupune că într-o relaţie partenerii joacă în aceeaşi echipă şi nu în tabere adverse, însă felul în care majoritatea alege să-şi gestioneze conflictele în cuplu declanşează adevărate „războaie” care duc către frustrări, resentimente, planuri de răzbunare ş.a.m.d.

Un conflict şi modalitatea prin care este el soluţionat poate să ducă fie la consecinţe distructive, fie la o apropiere mai mare între cei doi parteneri.

Diferenţa dintre cele două tipuri de rezultat constă în atitudinea ta: fie cauţi să înţelegi şi apoi să rezolvi prin comunicare, fie alegi să te răzbuni şi să intri apoi într-o spirală negativă care duce, în cele din urmă, la disoluţia cuplului.