Eram în mintea unui zeu care visa…

Aș putea spune despre frumusețea ei o poveste fantastică, plină de mister și populată de prezențe nefirești, așa cum erau poveștile despre Orient în Evul Mediu. Aș putea povesti despre cum îi cădea părul în jurul ochilor în 1001 de scroll-uri și aș putea scrie o carte despre cum m-a privit prima oară.

M-am ridicat de la masă și m-am apropiat de a ei.

Ultima lumină a zilei îi cădea pe fața frumoasă într-un desen care m-a făcut să mă gândesc la un continent pierdut și apărut de sub ape. M-a privit scurt – o corabie încărcată cu lumină verde, argint și aur direct în inima mea -, a zâmbit, și-a aplecat privirea puțin încurcată.

Știți, astrofizicienii spun că universul nostru este într-o continuă expansiune, mai nou, accelerată. Ei bine, în acel moment și de fiecare dată când sunt îndrăgostit, universul meu se contractă – acum era o bulă de ametist în care aveam loc doar noi doi.

Întrebarea mea nu era parte dintr-o strategie de seducție. Speram să fie acea Ana Maria cu care schimbasem câteva scrisori în primăvară: brunetă, cam 1,65, ochi căprui.

Pentru cei care nu au cunoscut proto-facebook-ul, vă amintesc eu: la începutul anilor ’90, oamenii își scriau scrisori. Existau rubrici în ziare și reviste, unde adolescenți și tineri căutau „comuniune”.

Așa am găsit și eu oameni minunați cu care sunt prieten și astăzi (ca L., S. sau R.). Pentru cei care știți ce vorbesc, vă rog să vă amintiți emoția primirii unei scrisori. Știu, v-am dus înapoi în timp și-mi rămâneți datori pentru asta.

Trebuie să plec, dar, dacă vrei, mă poți conduce. M-a privit căutând ceva în mine.

(Normal că vreau să vin cu tine oriunde, chiar și la capătul pământului…)

Mai ales acum, când vocea ei s-a desfăcut în o mie de sunete în mintea și inima mea. Eram în mintea unui zeu care visa.

Și-a lăsat lingurița în farfurie, s-a ridicat, a îmbrăcat o scurtă de piele și ne-am îndreptat spre ieșire. Nu mai țin minte alte detalii, nimic altceva nu mai avea sens – o priveam fascinat: părul lung și negru ca noaptea fără stele, desfăcut, îi cădea pe o cămașă albă cu guler lat, iar în blugii negri, ușor evazați, cu botine cu talpă înaltă se mișca ca o umbră în vis.

Era exact ce urma să văd câteva săptămâni mai târziu și la alte femei; nu știu, mi se părea că e mereu cu un pas înaintea altora, că avea un fir direct cu oamenii care stabileau ce era la modă în acel an, cu cei din Milano, cu cei din Paris sau de pe alte planete unde se alegea culoarea anului.

Afară era un infern. Orașul era împânzit de militari, tab-uri, mașini militare, se auzeau și elicoptere. Mici frânturi de zvonuri auzisem încă de dimineață: se surpase nu știu ce deal și s-a descoperit ceva foarte important.

Nimeni nu știa ce.

Seara căzuse la picioarele ei și acum ne mișcam în noapte, în lumina stelelor, a celor câtorva becuri stradale și a neoanelor magazinelor deja închise.

Parcă mergeam de câteva zile, timpul se dilatase enorm.

Nu ne vorbeam, doar ne priveam, iar ceva din ființa ei îmi controla mintea, respirația, viața…