Poet al „viziunilor crepusculare”, după cum îl vede Eugen Simion, Emil Botta (15 septembrie 1911 – 24 iulie 1977) aduce în peisajul literaturii române interbelice un suflu liric inconfundabil, născut dintr-o profundă sensibilitate și o intuiție ontică ce depășește resorturile obișnuite ale ființei. Asimilând în mod creator principalele filoane estetice ale vremii, gândind expresionist și trăirist lumea în coordonatele ei metafizice, poetul le topește într-un existențialism ”hamletian” mascat sub efigia unui Ianus bifrons adânc preocupat de a suprinde cu o liminară sinceritate avatarurile conștiinței umane în tribulațiile ei sociale și creatoare. Pentru poezia de factură trăiristă (numele curentului a fost inventat de criticul Șerban Cioculescu, care a tradus din limba germană termenul Lebensphilosophie (i.e filozofia trăirii), el a devenit un reprezentant al perioadei interbelice, exprimând în versuri frământările generate de sentimentul experimentării vieții până la fruntariile misticismului, în acord cu principiile promovate de întemeietorul direcție, profesorul Nae Ionescu.
Deși a scris puțină poezie, Botta a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran și dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion, din care făceau parte și Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt. aveau pentru el un adevărat cult.
Pictor în cuvinte al „Întunecatului April” (volumul care îl consacră), scriitorul își va găsi în teatru o autentică modalitate de expresie a structurii sale scindate, decorul dramatic oferindu-i posibilitatea unei plenare manifestări artistice a unui eu străbătut de fiorul neliniștii existențiale, devenind în scurt timp regizor, martor și actor într-un spectacol al propriei subiectivități exacerbate. Acest mod teatral de a fi a generat impresia de „teatru în teatru”, pentru că Emil Botta, personalitate proteică, a știut cu prisosință să joace mai multe roluri în același timp cu aceeași naturalețe, fără a înceta să-și surprindă auditoriul în fiecare dintre ele datorită unei forțe extraordinare de a se reinventa.
Teritoriul său este cel dintre o realitate străbătută de mirajul transcendenței și lumea visului (a Himerei), peregrinajul său urmărind sinuoasele cărări ale unei dramatice căutări de sine, dincolo de limitele impuse de condiția umană atât de fragilă: „Liberi suntem să compunem din aparenţe figura tuturor realităţilor. Oare noaptea nu se agită pe străzi şi pătrund în locuinţe personagii ciudate, creaţii ale imaginaţiei noastre? Am crezut într-un alb şi îndepărtat teritoriu şi am ascultat, asemenea chemărilor de dincolo de noi, mesagiul unei alte vieţi.”
În „Mastodontul”, alături de Toma Caragiu
Emil Botta a fost și actor, jucând în numeroase piese ale Teatrului Național din București, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim și filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul procurorului Paveliu.
Un dor fără sațiu
De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.
Remember
Ce departe eşti, întunecata mea iubită,
prin pereţii odăii te văd ca prin sită,
şi te-aud chemându-mă ca din altă planetă
şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.
E posibil, e posibil oare să nu pot muri,
să-ţi aud vocea suind treapta nopţii, şi suind în zi,
să mă ridic în pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc în somn de la o mie de leghe?
Dar e posibil, întunecatul meu iubit,
să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
să mă vezi aeve în cereasca oglindă
şi în părul meu stele să se stingă şi să se aprindă.
Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,
dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi
aducându-ţi aminte, nu, să nu te superi.
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
