Rugă
Dă-mi putere înc-o toamnă, suflete, să mai privesc
cerul care mă îndeamnă ca nebunul să iubesc;
lasă-mă să cred că timpul ne-a-ncercat necontenit,
că, deși sfidam Olimpul, chiar și zeii ne-au iubit
Am fost tânăr, clipa rară n-am simțit-o trecătoare,
i-am fost inimii povară, n-am știut-o când mă doare,
din bătăile-i stelare și din lacrima-i amară
am umplut fântâni de sare de-am crezut că mă omoară
Am iubit fără măsură…Niciodată n-am iertat
dulcea cuminecătură a-nserării…M-au furat
când iubirea, când uitarea, și adesea te-am vândut,
numai pe înstrăinarea unui efemer sărut
Sub atâtea nopți cu stele te-am mințit și te-am uitat
toate cântecele mele prin taverne le-am lăsat,
am fost logodit cu marea și trădări m-au răstignit,
suflete, dar fără tine, niciodată n-am murit
Am crezut că tu ești tare, că statornic îmi rămâi
înjugat la Carul Mare, ca să-mi arzi la căpătâi
toate lacrimile-n care am urcat spre căi lactee,
amăgirii-ntâmplătoare dându-i nume de femeie
Inima ce-n mine bate, bate-ntruna, ne-ncetat
de-a fost rău sau de-a fost bine, a tăcut, și-a îndurat
jar de diavoli, plâns de îngeri, că-n furtunile-i de sânge
între Rai și-un Iad de plângeri am crezut că se va frânge
Dacă m-a iertat vreodată?….Suflete, mai dă-mi putere
pentru viața-mi vinovată să-mi port crucea de tăcere…
N-am fost singur niciodată, am fost amândoi mereu,
de ne-așteaptă vreo răsplată știe numai Dumnezeu
Ne-am promis o veșnicie că străbatem amândoi
ceru-n care va să fie judecata de apoi…
Mă simt teafăr, fără vină…. De la tine doar aștept,
să-mi fii cruce și lumină, să mă porți spre stele drept
Și de n-ai să-mi fii uitare pentru ce-am păcătuit,
Suflete, să-mi fii iertare pentru tot ce n-am iubit
***
De toamnă
Câte singurătăţi gânditoare
leagănă toamna necontenit,
tu eşti departe şi mi se pare
că de foarte mult timp am murit
Mi-e teamă doar pentru tine
când văd cum lumina se-ngroapă.
Moartea-i un cântec, vezi bine
din câtă iubire se-adapă
Câte un vis mai desface
o frunză din tine – un semn
că totuşi o să ne-mbrace
această tăcere de lemn
***
Cântec de octombrie
Coboară octombrie pe umerii tăi
ca un voal, fericit, de mireasă…
Ochii tăi sunt două văpăi
din care cerul acesta se lasă
Parcă toamnele toate în suflet îmi plâng.
Octombrie-i cântecul care mă doare.
Când ochii tăi mă privesc îndelung,
ești cea mai frumoasă și grea întrebare…
Citiți și Jurnal de călătorie, de același autor.
Foto: Camelia Radulian
