Regizorul Felix Alexa „ține pasul cu viața” și ne racordează la actualitatea tulbure din educație, aflată mereu la granița conflictului și-a alianțelor dintre părți (educatori și educabili). Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de producții artistice (filme sau spectacole de teatru) ce aduc în prim-plan profesorii care se confruntă cu realitatea dură a vieţii cotidiene, dar și copii cu probleme de adaptare. De la Michelle Pfeiffer, care se lupta pentru viitorul elevilor săi în Dangerous Minds (1995), la Ryan Gosling, profesorul toxicoman nevoit să supravieţuiască propriilor demoni în Half Nelson sau spectacolul de teatru Profu’ de Jean-Pierre Dopagne, o pleiadă de tipologii ilustrează condiţia celor „pe care i-au urât zeii”.   („Quem dei oderunt, paedagogum fecerunt”/„Pe cel pe care l-au urât zeii, l-au făcut profesor”). Iată că temerarul regizor Felix Alexa aduce în prim-plan un text actual – Class– , o piesă scrisă de Iseult Golden și David Horan. Cei doi oameni de teatru scriu și montează (în colaborare) piese originale și adaptări după piese clasice. Textul montat pe scena Naționalului bucureștean a obținut marele premiu la Fringe Festival din Edinburgh (ediția din 2018), precum și premiul pentru «Cea mai bună piesă de teatru a anului 2018», decernat de Writers Guild of Ireland. Cu așa referințe, directorul de scenă – Felix Alexa – își declară intențiile artistice în  ceea ce privește abordarea: „Class este în același timp o piesă socială,  dar și extrem de umană, intimă, delicată și violentă prin semnificația ei. O imagine plină de umor și sensibilitate a relațiilor sociale, de școală, de cuplu. Într-o societate românească profund bulversată, inclusiv în sistemul de învățământ, acest spectacol este un semnal de alarmă necesar, dar și o formă de a ne exorciza frustrările și neputințele proprii. O modalitate de a privi direct și curajos, în față, propria noastră fragilitate, de care uneori ne e foarte frică. Spectacolul meu propune, cu umor și tandrețe, un fel de a vindeca această frică de noi înșine.”

Afișul spectacolului „Class” (© Sabina Spătariu)

Regizorul a realizat spectacolul într-o manieră sensibilă, intimistă redând viaţa cotidiană a profesorului Ray McCafferty pus față în față cu părinții și elevii dintr-o școală situată departe de „scorțoșenia” din Hyde Park, inserând, pe ici-colo, flashbackuri, într-un dinamic montaj – realizat în manieră cinematografică.

Scenele extrase din existenţa cotidiană, înscrise iniţial în sfera banalului, capătă surprinzătoare valenţe simbolice (planșele ilustrează «Circuitul apei în natură» sau evoluția unor plante). Spectacolul respectă litera și spiritul textului original și reflectă microuniversul în care se derulează acțiunea; aparenta simplitate a dialogurilor și acțiunilor contrabalansează nesfârșitele profunzimi și complexitățile aflate dincolo de suprafața cuvintelor. Cu toate acestea, deși situaţiile prezentate sunt fictive, se regăsesc în orice şcoală, de acelaşi tip, din mai toate țările (cu sistem educațional de tip occidental). Bunăoară, piesa montată în sala Atelier devine un veritabil „instantaneu” al societății secolului al XXI-lea, un altfel de studiu asupra familiei și mediului educațional, deși s-a trecut de mult de The Wall. Într-un cadru scenografic intim, o clasă dintr-o școală primară (Scenografie: Andrada Chiriac), eroii se prezintă în fața publicului cu sinceritate și umor.

Pentru a zugrăvi relaţiile umane aflate la limită sau confuze, regizorul a livrat personaje dense graţie unei distribuţii bine alcătuite. Prin urmare, personajele au fost încredințate unor actori cu „state vechi” în dramă. Așadar, profesorul cu idei liberale, dar copleșit de un sistem în care individul este redus la un dosar interşanjabil (și la o cutie doldora de materiale didactice), se întâlnește cu părinții unui elev „cu probleme”. Bonomul Richard Bovnoczki îl întrupează pe profesorul ajuns într-o școală de cartier, după de predase în Hyde Park. Talentatul actor bucureștean aduce o interpretare de-o bulversantă umanitate. El poate fi la fel de bine rezervat în detaşarea autoimpusă (viața sa e plină de „accidente”), dar şi exploziv atunci când carapacea personajului său este spulberată. Povestea profesorului McCafferty (cu temperament optimist şi mult tact pedagogic) este a oricărui dascăl ce s-a confruntat cu intoleranţa, dificultatea de comunicare, diferențele culturale, dar și cu dramele familiale. Interpretat cu finețe și cu multă profunzime de Richard Bovnoczki (entuziast, complice, ironic, obosit, afectat),  devine  omul contemporan, expus riscurilor profesiei şi ale singurătăţii atotcuprinzătoare. În egală măsură amuzante și tensionante, întrevederile sale (de natură pedagogică) cu părinții lui Jayden, un copil de nouă ani, dislexic, scot la iveală neajunsurile unui întreg sistem. Brian și Donna Costello reprezintă genul de părinți de condiție modestă, cu reale probleme în cuplu și, în consecință, cu efecte negative asupra educației celor doi băieți pe care îi crescuseră împreună. După o jumătate de an de separare, părinții lui Jayden se (re)întâlnesc în clasa în care îi aștepta McCafferty. Acest teritoriu le stârnește amintiri dulci-amărui celor doi adulți, fiindcă frecventaseră și ei cursurile acestei instituții. Cu multă suspiciune și cu o reținere nedisimulată, Brian se prezintă la întâlnire cu puțin înainte de ora fixată. Gavril Pătru împrumută eroului său un farmec aparte, prezentând un Brian ba jovial, ba detestabil, spulberând ordinea şi morala aparente dintr-o familie (așa-zis) cumsecade.

Richard Bovnoczki, Alexandra Sălceanu, Gavril Pătru © Florin Ghioca, TNB

Contrastul dintre profesorul de condiție medie, dar cu viziuni liberale, și părinții din clasa muncitoare e subliniat de atitudinea lui Brian. Dialogurile dintre profesor-tatăl elevului se transformă într-un veritabil ping-pong, un slalom între manipulare şi răutate în care este greu să distingi victima de călău. Aici, intervine sarcina spectatorului-voaior de-a descifra a cui e vina. Gavril Pătru potențează precaritatea condiției tatălui care se zbate între neajunsurile economice și dorința de a-și păstra familia. Limbajul său e dur (însușit în cartierele mărginașe) și pare un veșnic elev indisciplinat, dar încă mai păstrează duioșia junelui de odinioară încă îndrăgostit de cea care i-a dăruit doi fii. Soția sa, Donna, aparține aceluiași univers (familia disfuncțională). Alexandra Sălceanu aduce farmecul său personal şi este credibilă portretizând această mamă de condiţie modestă, dar dornică să își educe copiii. În acest triunghi, în care două dintre laturi par congruente (părinții lui Jayden), ipocrizia este bine drapată după bunele intenţii, fiecare parte își ascunde/disimulează o latură mai puțin plăcută. Există, totuși, un element care îi unește, cu toții se desolidarizează de acel tip de societate burgheză, pe care-o acuză de ipocrizie, dar fiecare o face în manieră personală (în concordanță cu nivelul de educație). Dialogurile care se izbesc de pereții frumos decorați ai clasei alternează cu dubluri: profesorul McCafferty interacționează cu doi copii – Jayden  & Kaylie, dar și cu adulții Brian & Donna.

Ciprian Nicula, Richard Bovnoczki, Sandra Ducuță © Florin Ghioca, TNB

Glisarea între aceste două tărâmuri (copilărie –maturitate) reflectă aceeași vulnerabilitate și fragilitate emoțională, doar că le poziționează la alt nivel temporal. Defensiva și furia rămâne o constantă atât în cazul copiilor, cât și la cei maturi. Glumiţele şi năzbâtiile surprinzătoare ale copiilor oferă emoţie în stare pură chiar şi pentru acel spectator pasiv. Așadar, odată depășite barierele emoționale, numărând, parcă timpii scurși, fragedele ființe, prezintă povestea vieții lor, printre șotii și replici dublate de gesturile neastâmpărului vârstei primei copilării. Ciprian Necula îi conferă eroului său seriozitatea grav-hazlie a puștiului dislexic nevoit să frecventeze orele suplimentare/de recuperare, dar și gesturile căptușite cu tristețe (își îmbrățișeasză cu disperare dascălul de care se atașase sincer). La fel ca și Jayden, micuța Kaylie se confruntă cu problemele la citit, dar și cu  rigiditatea lumii oamenilor mari (e neglijată de mama care o lasă mai mult în grija bunicii). Interpretarea actoricească – destul de nuanțată – a tinerei Sandra Ducuță contribuie la comunicarea emoțională cu publicul, nevoit să-i pândească tresăririle și gesturile largi, explicative, printre ghidușiile fetiței care se pitulează sub pupitre sau dansează à la Bollywood sau imită coregrafia de la #GoalieGoalie, alături de simpaticul profesor și de năzdrăvanul Jayden, în dorința de a descifra și învăța mai ușor literele.

Sandra Ducuță, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula © Florin Ghioca, TNB

Metaforic şi senzorial, cadrul scenic este domeniul de joacă şi reflecție, în egală măsură, întreaga montare are un caracter profund emoționanat. Class devoalează solitudinea – a elevilor, împiedicaţi de emoţie, a părinţilor, adesea neputincioşi, a profesorilor, mereu epuizaţi. În afara acelor pereți viu decorați, domnesc legile aspre, făcute de „cei puternici”, care nu pătrund niciodată în interiorul acelui spaţiu. Directorul de scenă nu pică în plasa sentimentalismului şi nu exploatează coarda sensibilităţii, lasănd la vedere cruda realitate. Spectacolele de acest fel ar putea deveni un vector de reflecţie pentru toţi spectatorii. În mod lejer, dar deloc facil, Class etalează o largă paletă de emoţii, iar puternicul său impact depăşeşte graniţele educației formale & problemele familiale și expune eşecul individului contrapus corpului social.

 

Class de Iseult Golden și David Horan

Traducere: Andrei Marinescu

Regie: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Ilustrație muzicală: Felix Alexa

Foto din repetiții: Florin Ghioca 

Distribuția:

Ray McCafferty: Richard Bovnoczki Brian Costello: Gavril Pătru
Donna Costello: Alexandra Sălceanu Jayden Costello: Ciprian Nicula
Kaylie: Sandra Ducuță

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu