E adevărat, e adevărat! Artemisia Gentileschi
Artemisia Gentileschi (1593−1652) este una dintre puținele pictorițe italiene cunoscute astăzi.
Este descrisă ca fiind eroul feminin al artei baroce italiene. Și pe bună dreptate.
Capodopera ei „Lucreția”, niciodată expusă public, a fost vândută pentru prima dată la Viena, în 2018.
„Lucreția” – pictură de Artemisia Gentileschi
foto credit sursa
Opera Artemisiei a făcut clară declarația că opresiunea femeilor este un subiect legitim al artei – o temă niciodată explorată atât de explicit dintr-o perspectivă feminină. Artemisia Gentileschi a fost, de asemenea, una dintre primele femei care a câștigat recunoașterea profesională necesară pentru a trăi din arta ei și, ca atare, a fost celebrată la nivel internațional.
Motivul care mă face să „arunc” o privire mai atentă asupra biografiei acestei femei este piesa de teatru văzută aseară: „E adevărat, E adevărat, E adevărat!”, în traducerea și regia lui Alexandru Mâzgăreanu de la Teatrul Art.
Piesa reia procesul din 1612 al lui Agostino Tassi pentru violul pictoriței baroce Artemisia Gentileschi.
Arătând cât de mult sau de puțin s-a schimbat societatea în ultimele patru secole, în această dramatizare se împletesc transcrieri judecătorești, mituri și istorie pentru a scoate la lumină povestea unei femei care, prin intermediul artei sale, „s-a răzbunat” împotriva nedreptății și abuzului și a devenit una dintre cele mai faimoase pictorițe.
Iată ce spune regizorul:
„La începutul anului 1612, Artemisia Gentileschi îl acuză de viol pe profesorul său de perspectivă, pictorul Agostino Tassi. Pe durata celor șapte luni de proces, tot ea, în calitate de victimă, este supusă altor abuzuri, în încercarea justiției de a descoperi adevărul. Timp de șapte luni de zile, Artemisia a afirmat neîncetat, în ciuda tuturor presiunilor atât fizice, cât și psihice, că tot ce spune este adevărat! Strigătul ei se face auzit astăzi, la mai bine de 400 de ani, prin vocea a trei actrițe minunate: Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea și Emilia Bebu. Patru secole mai târziu, Artemisia ne vorbește pe scena Teatrului ACT despre abuz, nedreptate, artă și, nu în ultimul rând, despre puterea eliberatoare a adevărului. Spectacolul ne provoacă spre reflecție și ne pune în situația de a ne întreba: oare cât de mult s-a schimbat percepția asupra femeii în 400 de ani?”
Artista în context: Cine a fost Artemisia ?
Devenise deja pictoriță profesionistă până la vârsta de 15 ani. Inițial, a pictat în stil Caravaggio, dar ulterior s-a dezvoltat ca pictor baroc.
Singura fiică și cea mai mare dintre cei cinci copii ai familiei, Artemisia Gentileschi s-a născut la Roma în 1593. Mama ei, Prudentia Montone, s-a stins din viață când tânăra artistă avea doar 12 ani. Tatăl său, Orazio Gentileschi, a fost un artist care a învățat-o să picteze și a prezentat-o și altor artiști importanți ai vremii, inclusiv Michelangelo Merisi da Caravaggio, al cărui stil clarobscur a influențat-o foarte mult.
Artemisia a semnat și datat prima ei lucrare, Susanna and the Elders, în 1610, la vârsta de 17 ani.
Susanna and the Elders – Artemisia Gentileschi 1610
Tatăl ei l-a angajat pe cunoscutul și colaboratorul său, pictorul Agostino Tassi, pentru a-i pregăti fata în pictura de perspectivă. Un an mai târziu, Artemisia Gentileschi, în vârstă de 18 ani, a fost violată de Tassi.
Procesul care a urmat în 1612, intentat de către tatăl victimei, ale cărui detalii au fost înregistrate cu meticulozitate și au supraviețuit în arhive de-a lungul secolelor, este cutremurător pentru că Artemisia Gentileschi a fost cea condamnată la tortură pentru a-și dovedi nevinovăția, iar reputația ei a fost distrusă. În timpul procesului care a durat șapte luni, ea a fost acuzată de mai mulți martori ai lui Tassi că ar fi fost o curvă, deși el îi promisese, mințind în repetate rânduri, că o va lua de soție.
În cele din urmă Tassi a fost găsit vinovat, dar deși sentința sa a însemnat alungarea sa din Roma, aceasta nu a fost niciodată executată.
Perioada de maturitate
La scurt timp după proces, tatăl Artemisiei i-a aranjat căsătoria cu Pierantonio di Vincenzo Stiattesi, un pictor florentin puțin cunoscut. După nuntă, s-a mutat la Florența, unde și-a continuat practica artistică, devenind în același timp și mamă.
În 1616, Artemisia Gentileschi a devenit prima femeie artistă care a primit calitatea de membru al Academiei de Artă a Desenului din Florența. Acest statut de membră i-a permis să semneze contracte și să cumpere materiale de artă fără a avea nevoie de acordul soțului ei.
Prima femeie admisă vreodată la Accademia dell’Arte del Disegno din Florența
Accademia delle Arti del Disegno (sau Academia Artelor Desenului) a fost o renaștere a uneia dintre primele bresle de arte frumoase din Florența, Italia. Aceasta a fost înființată de artistul Giorgio Vasari și Cosimo Medici. Academia îi accepta doar pe cei mai talentați artiști din zonă, inclusiv pe legendarul sculptor Michelangelo. Printre alți membri se numără Agnolo Bronzino și Benvenuto Cellini.
Academia era o combinație între o breaslă a artiștilor și o curte de personalități care îl înconjurau pe Medici. Era un loc apreciat, iar prima femeie acceptată în această academie, care până atunci era rezervată exclusiv bărbaților, a fost Artemisia Gentileschi.
Artemisia a dus o viață progresistă pentru o femeie din epoca sa, susținând o carieră independentă de controlul și supravegherea masculină. Găsindu-și un spirit înrudit în neconvenționalul Galileo, s-a împrietenit cu celebrul astronom în timp ce locuia la Florența și a menținut relația prin scrisori.
Pictorița trebuie să fi învățat câte ceva de la Galileo, deoarece reprezentarea sângelui care țâșnește din gâtul lui Holofernes în „Iudita ucigându-l pe Holofernes” este în concordanță cu descoperirea acestuia privind traiectoria parabolică a proiectilelor. 🙂
Judith Slaying Holofernes – Artemisia Gentileschi
foto credit sursa
Tablouri importante
Artemisia Gentileschi a avut patroni importanți de-a lungul carierei sale și, până în ziua de azi, este un simbol feminist.
Multe dintre lucrările sale prezintă poveștile femeilor din mituri și povestiri biblice. Abordarea ei feministă a vieții radiază prin aceste picturi.
Susanna and the Elders (1610)
În istoria artei din secolele al XVI-lea și al XVII-lea au existat multiple reprezentări ale poveștii Susanei și a bătrânilor, din cartea lui Daniel. Povestea descrie cum Sunna, o tânără virtuoasă și frumoasă, face baie în grădina sa, în timp ce doi bărbați mai în vârstă o privesc în secret. Bărbații se apropie brusc de ea, cerându-i să li se supună. Dacă nu o va face, ei se vor asigura că reputația ei va fi ruinată, proclamând că au observat un alt bărbat în grădină.
Reprezentările care au precedat versiunea lui Gentileschi o înfățișau de obicei pe Susanna ca fiind oarecum seducătoare, iar singurele urme de violență sunt ascunse în titlu sau sugerate printr-o ușoară tragere a rochiei. Versiunea lui Gentileschi este, după cum se observă, foarte diferită.
În versiunea ei, doi bărbați pătrund cu forța din spatele unei balustrade de marmură. Susanna nu este descrisă ca fiind seducătoare, ci mai degrabă o mână îi acoperă fața, în timp ce cealaltă este întinsă în autoapărare.
Tabloul Susanei de Artemisia Gentileschi este considerat primul tablou care prezintă violența sexuală din punctul de vedere al femeii, al victimei.
Gentileschi a pictat această lucrare când avea doar 17 ani și arată un talent incredibil pentru un artist atât de tânăr.
Judith Slaying Holofernes (1620)
Judith ucigându-l pe Holofernes este o altă scenă biblică pictată de Gentileschi. Ea a revenit la această scenă de mai multe ori pe parcursul carierei sale. În mod tradițional, povestea lui Iudith ucigându-l pe Holofernes este descrisă de artiști într-o manieră mai degrabă idealistă, în care frumusețea și curajul lui Iudith sunt punctul central al lucrării. În 1598, Caravaggio, pe care Gentileschi îl admira foarte mult, a pictat același eveniment cu mult realism, concentrându-se mai mult pe actul decapitării.
În versiunea Artemisiei, ea duce abordarea realistă a lui Caravaggio cu un pas mai departe, încercând să surprindă și spațiul psihologic al lui Judith, precum și să descrie cerințele fizice intense ale decapitării cuiva.
Gesturile, atât ale lui Judith, cât și ale lui Holofernes, arată forța luptei dintre subiecți, scena pasională fiind pusă în valoare de o utilizare dramatică a culorilor și de un clarobscur intens.
Acesta este unul dintre tablourile în care artista evidențiază puterea femeilor și arată femei care se răzbună pe bărbați. Pornind de la propriile experiențe de viață, arta e folosită pentru a da glas frustrărilor și furiei sale față de bărbații care i-au greșit. De fapt, unii critici consideră că Judith este, într-un fel, un autoportret al artistei. Nu numai că Gentileschi o înfățișează pe Judith ca fiind puternică din punct de vedere mental și fizic, dar îi dă putere și servitoarei acesteia.
Lucretia (1620 – 1621)
Această pictură o înfățișează pe Lucreția, o eroină din mitologia romană, care a fost soția unui comandant al armatei romane, Lucius Tarquinius Collatinus. Tabloul înfățișează momentul în care Lucreția este pe punctul de a se sinucide pentru că a fost agresată sexual de unul dintre soldații soțului ei, Sextus Tarquinius, care era și fiul regelui roman. Potrivit legendei, Sextus Tarquinius a violat-o pe Lucretia sub amenințarea unui cuțit, șantajând-o spunându-i că o va ucide atât pe ea, cât și pe roaba ei, dacă nu i se supune. Prin actul său de sinucidere, Lucreția simbolizează sfidarea unei femei față de puterea masculină asupra trupurilor femeilor.
Autoportretul ca alegorie a picturii (1638 – 1639)
Self-Portrait as the Allegory of Painting (1638 – 1639)
Acest tablou este singura lucrare cunoscută pe care Gentileschi a realizat-o în timpul șederii sale la Londra, în timp ce își asista tatăl în comenzilor sale. Tabloul este o reprezentare mai degrabă idealistă a ei însăși, deoarece pictorița ar fi fost mult mai în vârstă la acea vreme decât versiunea din tablou. De asemenea, se crede, ca și în cazul multor alte picturi ale sale, că Gentileschi a creat acest autoportret plasând oglinzi în jurul ei în timp ce lucra, ceea ce îi permitea să aibă perspective unice. În acest autoportret încrezător, artista alege să se picteze pe sine în acțiune, pictând cu măiestrie și folosind tehnici în care arată cum perspectiva implică mișcare.
Curajul de a-și părăsi soțul
În Europa anilor 1600, femeilor nu li se permitea să dețină proprietăți sau să aibă custodia propriilor copii. Astfel, este uimitor faptul că Artemisia Gentileschi și-a părăsit soțul, Peter Antonio Stiattesi, luând cu ea copilul. Cei doi s-au căsătorit la scurt timp după ce violatorul ei a fost trimis la închisoare. Inutil de spus că mariajul nu a durat.
În orice caz, Artemisa Gentileschi și-a lăsat soțul în Florența în timp ce ea călătorea însoțită de fiica sa Prudentia în alte părți ale Italiei pentru a-și îndeplini îndatoririle către patronii ei. Mai târziu, Prudentia avea să devină și ea pictoriță.
De reținut
Artemisia Gentileschi este prima pictoriță a cărei operă a fost recunoscută în timpul vieții și prima femeie care a devenit membră a Academiei De Artă a Desenului din Florența. Aceasta s-a impus prin arta sa într-o epocă în care femeile nu erau acceptate ușor de către comunitatea artistică. Ea a beneficiat de patronajul familiei de Medici, a corespondat cu Galileo Galilei și a lucrat pentru Regele Charles I al Angliei.
Având la activ aproximativ 57 de lucrări, în 49 din ele Artemisia ilustrează temele cu care ea s-a confruntat, înfățișând în rol principal femei cu personalități puternice, curajoase și rebele, lipsite intenționat de trăsăturile feminine stereotipe.
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
