Dragostea pentru o carte atrage după sine o alta

E întrebarea pe care o aud mereu, când spun că predau literatură. Adresată adesea cu satisfacția malițioasă a celui care crede că știe deja răspunsul: că ei, adolescenții de astăzi sunt oricum pierduți pentru educația academică. Cum să mai citească, au alte preocupări, timpurile s-au schimbat etc.

Atitudinea e toxică și cu siguranță nu îi încurajează să citească. Îi împinge, mai degrabă, către un spațiu îngust din interiorul lor, de unde unii nu vor mai ieși niciodată la lumină. În vechile credințe, lucrurile rele nu erau numite, pentru că odată ce răul are un nume, ca orice există pe lumea aceasta, devine realitate. Etichetând o întreagă generație ca fiind incompatibilă cu lectura, ne facem vinovați de a-i transforma întruna.

Iar răspunsul este că da, mai citesc. Desigur, nu toți.

„Condiții”

Și cu condiția ca lecturile lor să corespundă câtorva criterii simple: să nu fie „pentru bac”, să nu fie „obligatorii”, să nu fie lungi, să nu aibă un început plicticos.

E important și cine face recomandarea: să nu fie profa – sigur e ceva lung, complicat, are cuvinte „din alea” (citim cu dicționarul?!) – să nu fie vreo colegă mai complexă și mai romanțioasă, pentru că e, așa cum am aflat și eu, în ignoranța mea, „carte de gagici”.

Ar fi bine apoi să existe ceva recenzii favorabile care, conform criteriului anterior, să fie făcute de cineva cu autoritate – a se citi deschis la minte în sens adolescentin (blogger, vlogger, desigur). Dacă există apetit pentru lectură (altfel nu funcționează mai nimic), precizarea că e interzis din motive de nepotrivire cu vârsta, țara, etnia, sistemul etc. funcționează ca un stimul major.

Context

Contextul contribuie și el la realizarea obiectivului. Lectura în intimitatea camerei predispune la somn. Este și acesta un aspect important, în condițiile în care nimic altceva (în afară de unele ore de curs, mi-am amintit), nu pare să îi adoarmă pe acești insomniaci. De preferat este să citești în clasă, în timpul orei, pe sub bancă, unde scapi și de plictiseală și există șansa să impresionezi colegii sau, cel puțin, profesorul, cu preocupările tale culturale.

Odată îndeplinite aceste criterii – cum spuneam, banale – lectura poate începe.

Iar copiii descoperă, de multe ori fascinați, că nu e ceva atât de rău pe cât părea la început. Se recunosc în personaje și în trăirile lor. Află că se poate evada din cotidian și altundeva decât în spațiul virtual, unde se refugiază ori de câte ori realitatea îi plictisește sau îi provoacă. Încep să se exprime altfel. Știu că e deja un clișeu, dar chiar o fac.

Gura lor se umple de cuvinte de care până de curând nu aveau habar că există.

Datul din mâini

Îți povestesc entuziasmați, ca și cum tu, profesorul (care le-ai strecurat-o cumva în universul cognitiv) nu ai avea habar despre ce este vorba. Nu au întotdeauna (adică aproape niciodată) cuvintele la îndemână. Când le epuizează, încep să dea din mâini, descriind formele unei realități pe care nu reușesc încă să o numească. Am avut ocazia să „ascult” o recenzie a unui roman gesticulat timp de aproape jumătate de oră, după ce elevul „și-a terminat limba română” în primele cinci. Dar e un început. De fapt, prezentarea mi s-a părut mai degrabă inedită.

Dragostea pentru o carte atrage după sine o alta. Pentru o altă carte.

Inoculare

Pentru sens și pentru cuvânt. Pentru oameni și pentru viață. Și e contagioasă, într-o generație interconectată prin mijlocirea rețelelor de socializare.

Cred că unul dintre momentele mele preferate a fost atunci când, după ce mi-a vorbit cu înflăcărare despre cartea lui preferată, pentru un timp pe care am uitat cu totul să îl măsor, unul dintre elevii mei a menționat, în treacăt, că e vorba despre cartea pe care „parcă ne-ați recomandat-o dumneavoastră”…

Un articol de Gina Varga