Pentru că mai ieri am ajuns să vorbesc cu un tânăr care studiază la o școală politehnică prestigioasă din Paris despre un test de matematică simplă (și faină de tot: avem două vase; unul de 4 l. și altul de 9 l., cum facem să obținem doar 7 l., folosind doar aceste vase, avem apă însă cât cuprinde) pe care l-a avut de rezolvat pe la 9 ani și în urma căruia a fost selectat pentru studii avansate etc., mi-am gândit o dată în plus că povestea asta cu întrebările sau problemele istețe e mai mult decât seducătoare și apoi m-am întrebat dacă e așa la toate vârstele. Habar n-am, dar asta mi-a amintit de altceva: că deseori, profitând de orele de dirigenție, uneori în timpul orelor de română, la început sau la sfârșit, sau când voiam să mai facem și altceva și altcumva, îmi venise ideea să-i provoc, ca să nu ne pierdem mințile de stres și de rutină.

Folosisem asta – din bravadă sau din revoltă – „neortodox” chiar și la tema lecției demonstrative finale, cea de absolvire de Pedagogic, cum să nu încerc să o folosesc peste ani, cu elevi mai mari și mai dornici să spargă tipare și să schimbe lumea și toate cele?!

Așa că am riscat ieșirea pe arătură din programă, planificare și altele asemenea, propunând ceea ce se numește pretențios ședință de brainstorming, dar neinsistând pe asta, ci pe faptul că „jocul” are totuși câteva reguli bune, necesare și obligatorii dar și că fără ele, nu ne „jucăm” (și asta i-a făcut curioși, evident).

Nu numai că au acceptat, dar le-a și plăcut, de ajunsesem să mă întreb cum să-mi gândesc temele de la predat română în ședințe de brainstorming, da’ cum n-am fost prea isteață, n-am știut cum să le adaptez pe toate.

Prima propunere de problemă pusă în astfel de termeni a fost – și rămânea prima, cu fiecare generație, asta ajunsese un fel de regulă pentru mine, cu asta spărgeam gheața, testam terenul – cea cu „e douăsprezece noaptea. La casa doctorului X sună telefonul. (în timp, a trebuit să încep să explic ce înseamnă „telefon fix” și „ să vină tonul”, apoi am renunțat, am adaptat datele tehnice). „Alo”, răspunde soția, „Cu domnul doctor x aș vrea să vorbesc’, spune cel care sunase. Când doctorul zice „Alo” în telefon, cel care sunase închide. (Intenționat, așadar). Cine sunase și de ce?”

Apoi îl lămuream că se urmărește un singur răspuns – pentru dumneavoastră, aș fi spus că „se urmărește dezvoltarea gândirii convergente, de data asta, nu, nu a celei divergente” -, chiar dacă mai multe variante ar fi posibile, nu ne interesează acum decât una.

Dar că – cel mai important – trebuie să respecte regulile unei astfel de provocări:

  • să nu folosească „expresii ucigașe” (de tipul „ești prost, doar e douășpe noaptea”, „he, bă, nu știi nimic, cum să fie era pacientu’, nu e”), „taci, că vorbești prostii,) dacă cineva ar zice ceva cu care nu ar fi de acord și nici să nu râdă de sau să nu batjocorească răspunsul nimănui (chestia asta pe termen lung a fost mină de aur, chiar au învățat cum să se asculte fără manifestări diverse de nerăbdare sau de dezinteres);
  • să nu întrerupă ideea nimănui, indiferent cât e de fantezistă (chiar de-acolo s-ar putea „să sară iepurele” celei salvatoare, le spuneam, iar când au văzut că așa și era, lecția a fost de-a dreptul caraghios de eficientă);
  • să accepte datele inițiale (să nu le răstălmăcească sau să nu le ia în derâdere, în definitiv, era un joc, o provocare, „convenția” presupunea să caute împreună răspunsul, indiferent cât putea părea el de straniu), dar și cele obținute pe rând, prin contribuția tuturor (pentru că, pe măsură ce încercau răspunsuri, moderatorul (eu, că deh) oferea sau „corecta” datele.

Și nu, nu e important că e doctor și da, e important că e noapte, și da, e important că vrea să vorbească direct cu el, cu doctorul x, să îl audă, nu, nu e prietenul doamnei etc.

Pe cai!

În primele minute ale primei „ședințe”, încălcau invariabil regulile.

Apoi – destul de repede – înțelegeau că trebuie să aibă răbdare cu răspunsurile celorlalți, învățau să nu le mai întrerupă și apoi să nu le mai ia în derâdere, când nu li se păreau „corecte”; astea erau primele „greșeli” pe care le făceau, de parcă de fiecare dată fiecare voia să demonstreze că numai el înțeles, că numai el știe răspunsul corect (sau, dimpotrivă, că e o „tâmpenie” totul, problema, răspunsul, clasa, profa, lumea etc;

au învățat să respecte „jocul” – convenția, ludicul isteț al situației – și să se asculte unii pe alții, adică să folosească ce din necunoscutul inițial se dezvăluia prin întrebările și răspunsurile celorlalți, să se continue unii pe alții; pentru că nici asta nu știau, până atunci funcționaseră autonom, independent, fiecare cu fiecare, de parcă ar fi fost rușinos să te sprijini pe ideea cuiva de mai devreme; era nevoie de fiecare dată la prima „ședință” să le explic că, dacă n-o fac, dacă nu vor să fie atenți la ce spun ceilalți, riscăm să nu rezolvăm nicicând problema; probabil că le plăcea „jocul de-a răspunsul la întrebări cu multe necunoscute” sau poate libertatea de manifestare a legăturilor dintre fapte aparent disparate, detectivistica asta zadig-iană, știu eu?

Ce știu este aproape în fiecare an și la toate tipurile de vârstă și de specializare a ținut joaca asta. Că răspunsul scontat venea uneori de la cel considerat cel mai timid sau mai retras elev din clasă și că asta era un succes enorm, știți voi.

e cum să vă zic, prietenul doamnei doctor; e cum să vă zic, prietenul doamnei doctor”

Că mi se păreau grozav de interesați și de amuzați (de acest tip de a învăța, în definitiv, de ce nu?). Că îmi băteam capul să scot cât mai multe probleme de gen sau să adaptez cât pot dintre cele vechi. Uneori aduceau și ei, atât de mult le plăcea (nu ocoleau materia de limbă sau literatură română, deși, mai știi păcatu’?; trăiesc cu speranța că au învățat română atât de bine și din motivele-astea, da’ nu voi ști niciodată).

Voi vă mai amintiți, dragii mei?

Citiți și Copiii și adolescenții nu citesc?