Era industrială presează mentalitățile spre pragmatism și creează această paradigmă a producției și consumului, a progresului tehnologic și a dependenței de tehnologii. Existențialiștii care își fac apariția în momentul de expansiune a industrializării, a căror gândire devine piesă de rezistență la adresa mecanismelor sociale care împing individul spre auto-instrumentalizare și auto-obiectificare, descoperă că procesul de adaptare la noile medii de viață, și care e alienant, conduce spre o dublă fragmentare: a sinelui și a relațiilor sinelui cu lumea.
Oamenii nu mai pot relaționa plenar unii cu alții, nici menține relații stabile, tocmai datorită faptului că legăturile se fac în baza unor interese disparate sau a unor nevoi atașate unor segmente din propria existență.
Odată scindat, sinele se concepe ca având pe de-o parte minte, pe de altă parte fiziologie și pe de altă parte sentimente, se vede alcătuit din entități și dimensiuni diferite și relaționează în planuri diferite cu ceilalți. Rupturile și fragmentările pot fi chiar mai numeroase. În modernitate și postmodernitate, omul încetează să mai fie o ființă unitară, el devine multiplu, o suită de valențe, funcții și potențialități. Existențialiștii caută să-i restituie integralitatea, să îi reediteze imaginea unitară.
Întâlnirile autentice nu sunt posibile atâta timp cât îi concepem pe ceilalți doar ca resurse, ca mijloace de a satisface anumite necesități, ca fiind una cu rolul pe care îl joacă în viața proprie. În aceste condiții, relațiile capătă un caracter utilitar. Fragilitatea, inconsistența și instabilitatea legăturilor provine tocmai din fărâmițarea identității individuale.
Nevoia fundamentală de atașament e diviza la rândul său și delegată unor calități și atribute disparate care devin coagulantul legăturii. Dar atașamentul nu e decât necesitate primară, nicidecum sentiment, care e determinat de un simț al valorii existențiale a celuilalt. Această valoare nu poate fi percepută decât dacă acela e asimilat interior ca întreg.
Iubirea e atașament investit cu valoare existențială.
Virtuțile care erau percepute ca atribute de caracter sunt percepute de moderni, la rândul loc, ca fenomene izolate. Ocupându-mă de probleme de estetică, am remarcat chestiunea în primul rând la nivel de percepție curentă a frumuseții, care tinde să fie atribuită de simțul comun aproape exclusiv unor forme aparente și inaimate, ea este obiectificată așadar, mortificată, redusă la o formulă statică, mumificată.
Segmentarea se reflectă și în cazul percepției și concepției frumuseții și se insinuează în viziuni care disociază frumusețea ”fizică” de cea caracterului sau a gândirii. Ea încetează să mai fie calitate a ființei vii, esență a manifestării acesteia, cod expresiv individual care definește spectrul unicității fiecăruia, devine simplu atribut obiectual, ea e detașată de esența individualității și imaginată ca extensie a sa, ca proprietate și nu ca dat al ființei.
Paradigma estetică modernă, susținută de gânditori ca Baumgarten, Collingwood sau Croce care consideră frumusețea forță motice a expresivității și nu a formelor obiectuale și singura valoare umană lipsită de orice caracter utilitar e demolată de cea contemporană în care până și arta capătă caracter utilitar: expresia e subordonată mesajului, iar mesajul are țel social-politic, devine tot mai conceptuală și tot mai puțin senzorială, tot mai orientată spre atingerea unor obiective comunicaționale pragmatice și tot mai puțin spre satisfacerea unor nevoi de ordin sensibil.
După Croce, frumusețea nu e obiectuală, ci transcendentă formelor clar definite, e ”substanță vie”, e tocmai ne-măsurabilul, inefabilul expresiei. După Hume, ea conține, implicit, și trăirea celui care o percepe, nu e o proprietate a unui obiect anume, ci a percepției, e relație între obiect și subiect, e ”stare de atracție”, magnetism, decodificare psihosomatică a valorii ontologice a obiectului. Fie că e vorba de o ființă sau de un artefact, acestea suscită reacții sensibile care sunt apoi reinvestite în ele de subiectul ”atins de farmec”. Această contagiune, deci legătură dintre subiect și obiect, dă valoare estetică obiectului.
Dacă atașamentul se poate produce la nivel de necesitate vitală, iubirea nu e posibilă fără un sentiment al valorii existențiale a celuilalt, dragostea purifică atașamentul de elementul utilitar. Atașamentul, singur, e pragmatic, e un dicteu instinctual, în vreme ce iubirea e selectivă, ea se adresează unicității și integralității altei ființe. Nu poți iubi pe cineva ”doar intelectual” sau ”doar carnal” sau ”doar afectiv”. Singurul catalizator care poate reconstitui în câmpul perceptiv integralitatea altei ființe este trăirea estetică.
Nu poți iubi un om căruia nu îi vezi frumusețea, pe care nu îl identifici ca frumos și asta nu în sens ”vizual” sau ”moral” sau ”intelectual”, separat, ci ca întreg. Cu alte cuvinte e imposibil să-l iubești pentru că are merite sau pentru că e ”bun” sau pentru că e ”folositor”, pentru că se poartă exemplar. Asta înseamnă doar să îl apreciezi și frecventezi pentru ceea ce îl face necesar.
Doar atunci când sentimentul excede și transcende perspectiva utilității, când el însuși nu se mai supune exclusiv criteriului pragmatic, ci unui principiu mai înalt care produce, simultan, o reunificare a percepției de sine și a conținuturilor sinelui, putem vorbi de iubire. Ea restituie integralitatea ființei, o reunifică.
Aceasta e diferența dintre nevoie și dorință. Dorința este o nevoie care poartă amprenta valorilor și identității proprii și amprenta unor repere estetice proprii, unice.
Gândirea nu poate stimula epifanii estetice, nici atașamentul afectiv care este, adeseori, simplu angrenaj al subzistenței. Nimeni nu poate trăi izolat, iar acesta se produce cumva de la sine, în contextul de mediu în care e prins fiecare. Intuiția celor care trăiesc deja disociați relativ bine cum că iubirea e ”facultativă”, dispensabilă sau chiar costisitoare e justă.
Pentru cei nedisociați e, însă, vitală. Nevoia de a te investi integral într-o relație cu un altul pe care îl percepi ca întreg nu există decât dacă nu ești scindat și invers: fragmentarea de sine își impune rigorile. Așa se explică faptul că unii pot prea bine avea legături ”de suflet” și contacte umane focalizate pe o anumită activitate sau necesitate.
Pe de altă parte nu există atașamente ”intelectuale” sau pur ”carnale”, în sensul că nu se formează. Atașamentul se produce doar prin puterea forței vitale, prin investirea ei într-un altul, deci și în relație. Mintea și corpul, disociate de câmpul de interferențe emoționale și de această investiție, sunt simple instrumente, nu produc atașament, ele devin în aceste condiții obiecte, ustensile și proprietăți ale sinelui, nu mai sunt percepute ca parte integrantă a ființei, ele sunt așadar înstrăinate de sine, deplasate la distanță, atașate ei.
Chiar și capcanele limbajului care sugerează că ”avem” un corp și o minte și un suflet și nu că suntem minte, corp și suflet simultan, mențin și perpetuează segregarea planurilor în conșiință, deci reificarea lor.
Confuzia dintre atașament și iubire și dintre nevoie și dorință e tot o dovadă a in-conștienței de sine, a existenței unui sine slab configurat, subdezvoltat, vag sau incomplet individualizat sau chiar mortificat. Acela care nu poate percepe frumusețea lumii și ființelor e un ”suflet mort” precum cele din poemul lui Gogol.
Atașamentul e de cele mai multe ori impus de context, de conviețuire, ne atașăm inclusiv de obiectele care ne aparțin, de un mod de viață, de preocupările recurente, ba chiar și de con-viețuitori pe care îi găsim prea puțin dezirabili. El se produce de la sine. Pe de altă parte, în lipsa iubirii, atașamentul e reversibil, precar și instabil.
Dorința e o nevoie investită estetic.
