Daniela Sorian (Daniela Sorina Ciurariu) este o poetă de o sensibilitate aparte, pentru că versurile Domniei sale ating zone de lumină ale universului pe care le transformă, alchemic, în stări la granița inefabilului. Emoție pură, poemele acestea sunt confesiuni ale unui spirit solar, pentru care timpul, iubirea, destinul, sunt căi de împlinire a ființei, osmotic legată de elementele primordiale din care își trage seva poetică. Lectura ne duce într-o zonă a unui orfism temperat de așteptare în fața necunoscutului, stare pe care Daniela Sorian o experimentează creator fără ezitări în fața cuvântului. Universul i se descoperă treptat, sub imboldul revelațiilor pe care le aduce cu sine dorința de iubire, act de autocunoaștere și pătrundere în mister cosmogonic.
Revigorantă ca lectură, poezia deschide o cale către tămăduirea sufletului, cu promisiunea unei „limpeziri” autentice.
el taie dimineaţa cu lacrimile-n două
el taie dimineaţa cu lacrimile-n două
un copil de lumină ne cheamă la masă
eu îi port jumătatea mai uşoară de lacrimi
el îmi spune cu ochii cât îi sunt de frumoasă
mâncăm din scoici şi bem apă cu sare
căprioarele norilor aleargă tăcute
lângă noi e îngerul stând în picioare
împletindu-ne sorţile necunoscute
sărutăm tacâmurile cu guri de iubire
căprioarele cerului ne pasc grădina
el îmi tine îngerul cu grijă în braţe
să nu i se tulbure-n aripi lumina
eu sorb dimineaţa din geana-i cu lacrimă
copilul eteric ne îndeamnă tăcut
să mâncăm din scoici, să bem apa sfinţită
de buzele noastre-nplinite-n sărut
scoica albă
tu mă luminezi,
prietene al meu
așa cum lebedele luminează
lacurile întunecate, așa cum
zăpada limpezește pământul,
așa cum cireșii amari
înstelează noaptea
tu mă înalți până dincolo de
necunoscutul din mine, până dincolo de
prea-cunoscutul din tine,
peste granițele pasiunii.
tu mă descoperi
așa cum marea descoperă
câte o
scoică albă
tu mă cânți ca pe o harpă în formă de aripă
până când simți că mi-am luat zborul….
