Ragnar și șarpele Torei
Despre Ragnar Lodbrok se spune că ar fi fost fiul puternicului rege Sigurd Ring. Încă din pruncie se vedea pe el că va fi un viking de ispravă. Ca băiețel, îi plăcea să asculte poemele skalzilor despre mărețele fapte ale strămoșilor. În mintea lui înaripată de copil s-a născut pe atunci dorința ca și el să comită cândva fapte de vitejie asemănătoare, despre care să se ducă vestea în lume. Când a ajuns la vârsta juneții, Ragnar s-a dovedit a fi un bărbat mândru și chipeș. De cum a fost în stare să poarte sabie la cingătoare s-a și pornit să facă incursiuni de jaf pe mările nordului, după bunul obicei al vikingilor.
Într-una din zile tânărul Ragnar a auzit că fruntașul Herrod din ținutul numit Götaland, avea o fată care le întrecea pe toate celelalte femei în frumusețe. Tora era numele fetii iar tatăl său o iubea ca pe corabia sa. Ca să o ferească de rele regele a pus să i se facă un țarc în care odorul său să trăiască în deplină siguranță. Ca să nu se plictisească, îi trimitea în fiecare zi un dar de preț. Odată i-a trimis un pui de șarpe. Tora s-a bucurat. I-a pus numele Lindorm și l-a așezat într-o cutie aurită, căptușită cu pernițe de mătase roșie.
Cu fiecare zi care trecea, șarpele se făcea tot mai mare. De la o vreme crescuse atât de mult încât nu mai avea loc în cutia aurită. În loc să stea înghesuit în ea, Lindorm stătea toată ziulica încolăcit în jurul ei. Pe măsură ce creștea însă, și răutatea lui devenea tot mai mare. În cele din urmă, nimeni nu mai îndrăznea se apropie de țarcul în care era închis împreună cu fata fruntașului. Slujitorii care veneau cu mâncare , se țineau departe și foloseau niște prăjini lunci cu care strecurau mâncarea printre gratiile cuștii. Situația devenise insuportabilă pentru toată lumea. Fruntașul a luat atunci o hotărâre eroică.
A promis deci, că dacă se va găsi vreun voinic care să ucidă șarpele Lindorm, va primi ca soție pe frumoasa Tora. Vestea s-a răspândit repede, dar degeaba: nimeni nu s-a arătat dornic să înfrunte monstrul adăpostit în țarcul de la moșia din Götaland.
A ajuns și la urechile lui Ragnar vestea cea mare.
Hotărât să răpună el șarpele cel fioros, tânărul și-a făcut un veșmânt din piele îmblănită pe dinafară, pe care l-a înmuiat în catran clocotit. Pielea s-a făcut neagră ca dracul și tare ca oțelul. Pe urmă s-a urcat pe puntea unui vas ai cărui corăbieri au vâslit până la țărmul țării Götaland, unde s-au adăpostit cu toții într-un golfuleț, nu departe de moșia fruntașului. Dimineața devreme, Ragnar s-a îmbrăcat în veșmântul său de piele cătrănită și s-a tăvălit în nisipul de pe mal. Nisipul lipit de el l-a făcut și mai impenetrabil. A înșfăcat apoi o suliță cu lemnul tare și cu doi coți mai lungă decât el și, astfel echipat, a pornit-o spre locul unde se afla îngrăditura șarpelui. Când a ajuns la locul căutat și a dat cu ochii de Lindorm, voinicul nostru l-a cercetat, fără să se înfricoșeze de sâsâielile monstrului. Odată ce a oblicit locul unde urma să-l lovească, a izbit sulița de solzii lui cu atâta putere încât vârful a rămas înfipt în rană iar lemnul ei s-a frânt în două. Șarpele începu a se zvârcoli de ziceai că se cutremură pământul de sub el.
Pământul nu s-a clintit, dar câțiva din drugii de fier ai cuștii au zburat de la locul lor iar șarpele s-a strecurat afară. Cu o sfoțare supraomenească (cum se spune) s-a repezit asupra viteazului ca să-l muște. Atunci însă s-a vădit cât de bine gândită a fost măsura de prevedere a lui Ragnar! Lindorm și-a înfipt dinții veninoși în veșmântul său dar de străpuns, nici gând. În loc de asta s-a ales cu ei rupți așa că, nu numai că s-a ales cu o rană grozavă în coaste, dar a trebuit să îndure și o cumplită durere de dinți înainte de a-și da obștescul sfârșit. A mai scos și un răget cumplit, de ziceai că e leu-paraleu, nu neam de târâtoare, dar nu i-a folosit la nimic. Tora, care a asistat la toată scena, a fost adânc impresionată de vitejia pețitorului iar oamenii de la curte, strânși ciopor la locul supliciului l-au răsplătit pe erou cu urale și cu aplauze prelungite.
După această faptă de vitejie, faima lui Ragnar s-a răspândit în toată Skanza, iar din cauza originalei sale îmbrăcăminți a fost gratulat cu numele de „Lodbrok” (cuvânt care, din păcate, nu știu cum s-ar tălmăci pe limba locuitorilor dintre Carpați și Dunăre). Ceea ce știu însă, este că Ragnar și Tora au făcut nuntă mare, după care fata l-a urmat pe proaspătul ei soț la locuința sa din regatul bătrânului rege Ring.
Nu mult după asta tânara nevastă a născut doi plozi, Eric și Ägnar. Aceștia, la rândul lor au crescut și au devenit faimoși. După moartea regelui Ring tronul a fost preluat, firește, de către Ragnar și toate păreau că s-au așezat la locul lor. Fericirea noului rege însă nu a ținut mult pentru că Tora s-a îmbolnăvit și a murit la scurtă vreme după aceea. Ragnar a jelit-o atât de mult încât nu mai era în stare să conducă regatul.
Prin urmare, a renunțat la tron în favoarea fiilor săi și a recurs la singurul antidot pe care-l cunoștea: incursiunile de jaf pe întinderea mărilor.
