Ancora prezentului
E cumplit să trăiești mereu cu senzația că viața a întors spatele oamenilor, că nu-i mai pasă de ei. Nici de ce gândesc, de ce speră, de ce viseză. Nu e cumplit, nici măcar dureros. Asta e situația și basta. Viața lui Enache era ca o luare la cunoștință.
Se plimba de colo colo printre fapte. Erau marfa lui. O cunoștea fără să fi pus mâna pe ea cu adevărat. Relata de când se știa, relata una, alta, cu cât mai dure erau faptele, cu atât mai detașat era el. Incisiv dar de la distanță. Secretul este să păstrezi perspectiva liberă față de ce spui. Distanța dă credibilitate. Înainte vreme, adică înainte de era, de viața noastră, știrile rare și definitive, războaie, morți regale, molime, vizita perceptorului de taxe și ale nenorociri erau anunțate cu toboșarul, apoi la difuzor, acum, odată cu progresul, cu vocea lui. Știa să se facă nevăzut în spatele știrilor pe care le scotea pe gură. Fără sensibilități inutile, fără participare emoțională. Un adevărat purtător de cuvânt al cercului restrâns de persoane care cunosc situația și îi învață și pe alții ce să creadă despre ea.
L-au mutat în altă redacție. Moderator, așa se chema noua lui fișă de sarcini. Avea dicție frumoasă? Știa să convingă lumea că în spatele zâmbetului se află mai mult? Nu conta. Erau convinși că are acel ceva. Nu știa personal să fi avut „ceva” de soiul ăsta, dar ce credea el nu avea importanță. Telespectatorii vedeau în el o ancoră, șefii la fel, colegii se sprijineau de el și îi spuneau, ca mai vechi cunoștine, AP, pronunțat în engleză e chiar nostim. Eipi. Adică ancora prezentului. Nu se întreba nimeni de ce are nevoie prezentul de o ancoră, dar asta e altă discuție. Nu se întreba nici el, pentru motivul că în emisiune, el era cel care punea întrebări. Nu multe, dar în așa fel repetate încât să pară profunde. Întrebările, erau, obligatoriu, banale și cu răspunsuri limpezi mai înainte ca cineva să fi deschis gura. Altfel nu le-ar fi înțeles toți. Toți înseamnă rating-ul, mulțimea nevăzută care îi soarbe vorbele, pauzele între silabe, privirile spre cameră, care se miră, se încălzește de la cât de cool e cravata lui, ce bine îi stă dunga pantalonului, și totul din respect pentru ei, cei care stau și se uită la el, într-un cuvânt toți cei care se află conectați la lungimea de undă a emisiunii, a studioului. Totul depindea de cum știa el să pună întrebările. Nu le scria, nu le formula, el întreba. Asta conta.
Discuțiile din astfel de emisinui nu sunt purtate să dea răspunsuri. Ar fi nocive, dăunătoare. E nevoie de stârnirea curiozității, în așa măsură încât să-i țină, pe cei de dincolo de ecrane, în priză până trece pauza de publicitate. Cu vremea a înțeles că ei vorbesc ca o pauză între două publicități, își consumă timpul ca o răsuflare între două clinchete ale casei din care își iau salariul. Sunt numai o momeală pentru detergenții și produsele de încălțat, pentru guma de mestecat sau produsele de crănțănit, sunt un fel de portari de lux care deschid ușile dincolo de care începe adevăratul spectacol: mașini de lux, medicamente contra durerilor de tot felul, biletelor la spectacole la care ei nu vor ajunge niciodată, din lipsă de timp, nu de bani. Erau paznicii drumului prin care trece viața oamenilor spre parcarea finală. Puși acolo să îi țină de vorbă, să nu se uite în stânga și dreapta, să vadă încotro curg clipele de care sunt legați fedeleș și împinși înainte.
Oare direcția asta să fie înainte? Gânduri îi treceau rar, în fapt, niciodată, prin minte. Și dacă îi veneau, tot așa plecau. Erau ca o aventură de o noapte atunci când ești căsătorit și te așteaptă copii acasă, în jurul bradului.
Sile era ziarist de când ieșise din facultate. Taică-său știuse să dea telefonul potrivit la momentul potrivit, să dea drumul la un proiect și să aleagă executantul de care avea nevoie viitorul fiului său mai mult decât proiectul cu pricina. Important era că acum intra de dimineață în camerele mici abia aerisite, petrecea timpul sub reflectoare așa cum pensionarii stau pe bănci la soare și seara se putea întoarce acasă să doarmă. Sau să bea, sau să se împerecheze. Ceva trebuia să facă. Dinspre viața lui privata nu i se transmitea nimic care să semene cu o știre. Taică-său îi făcuse rost de o carieră, îi lăsase destui bani, îl crescuse cu grijă și prin intermediul mamei, cu multă tandrețe și înțelegere. Taică-său era unul care decidea multe lucruri și destine, lua multe hotărâri și trasa multe sarcini. Maică-sa primise de la taică-său obligația să fie drăguță și iubitoare.
Un lucru uitase taică-său să-i dea fiului său iubit și el, luat de treburi, nu prea știuse unde să o cumpere sau să și-o meșterească de unul singur. Ceva lipsea. Se putea trăi și fără acel ceva, puteai să fii mulțumit cu ce ai. Destul să plătești facturile la timp, să înlocuiești garderoba cât să se vadă că ții pasul cu moda, să poți achiziționa mașina care te reprezintă, să o poți lăsa în parcarea din fața casei sau cea a trustului. La urma urmelor, mașina aia e văzută de mai multă lume într-o singură zi de cât întâlnește el într-o lună. Accesul la el se făcea pe bază de bon de intrare, de calendar care era ținut ferm și sever de o asistentă care avea o secretară. El avea șina lui de popularitate în care se zbătea să ajungă în față, era cu mintea ațintită mereu la fiecare întreabare, glumă, idee care să îi facă pe oameni dornici să îl asculte, să aibă răbdare, să aștepte până la următoarea pauză de publicitate să se uite la el cum pune întrebările pe care le mai pusese și înainte. Un om simpatic e ca un drog. Dă dependență. Vorbea și întreba despre ce se întâmpla cu alții. Întâmplările din jurul persoanei lui nu intrau la socoteală.
Viețile necunoscuților se răsuceau, se chinuiau, de multe ori se sfârșeau sau se schimbau în timp ce el comunica, întreba ceva legat de ele, le scotea pentru o clipă din mâzga anonimatului și le ridica lângă el în lumina reflectoarelor. Prezența lui acolo era asigurată, se întâmpla clipă de clipă fără să se oprească nici o secundă. Era ca o transmisie în direct fără pauze de publicitate. Ar fi putut intra în direct și când doarme, când se spală pe dinți sau când face lucruri pe care alții se feresc să le spună cu voce tare.
Într-o dimineață a ajuns la servici, a parcat mașina și a vrut să intre în studiou. Ușa era zăvorâtă. Pe ea scria: Închis din cauza falimentului.
Nu avea cheie. Nu avusese niciodată nevoie de ea.
Stătea afară și se uita la ușile ferecate, la geamurile cu obloanele trase. Ceva, nu știa nici el prea bine ce și cum să-i spună pe nume, rămăsese înăuntru. Nu știa cum să ajungă acolo.
Citiți și „Să faci deosebirea între pasiune și realitate”, de același autor.
