Viața de după-amiază a orașului S. poate fi interesantă, dacă te nimerești într-o zi ploioasă la Mall.

Adică în locul acela cu aspect labirintic și foarte – foarte multă lume, atât de pestriță încât ai senzația că aici se poartă toate culorile, formele, sonurile lumii. Un fel de Babilon autohtonizat, varianta provincială. Un fel de Arcă a lui Noe unde găsești orice, oricum, oricând, răbdare să ai să treci cu mintea sănătoasă de ”explozia vitală” care animă nu numai oamenii (aici e locul în care par vii, spre deosebire de instituții publice sau plimbări pe Bulevard), ci și magazinele, care au un fel de viață a lor particulară, ca un organism-cetate în care lucrurile se desfășoară după un ritual prestabilit și respectat cu sfințenie.

Cel mai mult îmi place la raioanele cu pantofi – nu mă ia amețeala așa de repede ca în ”C & A” sau ”H & M”, locurile unde mă simt instantaneu fie agorafobă, fie mizantropă. Probabil am îmbătrânit…

Deci:

la pantofi – numai pantofi… și lumea cu susu-n jos probează… când se ridică le pleznește vena pe gât de efort și se desfac bumbii cămășilor… Doamna care tocmai a intrat e agitată, nu știu dacă natural sau are fițe… până-n 30 de ani, genul narcisist, mă surprinde fusta scurtă prisă într-o curea lată de piele sintetică desigur lucioasă, cu cataramă de metal bătută cu ”Swarovski” și bluza gen ie covârșitor de neacoperitoare pentru pieptul sălbatic încorsetat de pensele adânc tăiate.

Poartă dresuri și sandale cu toc (… hmmmm…), îmi amintesc cum îmi spunea prietena mea,  Lia, că o doamnă nu iese niciodată în public fără dresuri, bine, bine, dar dacăe vorba de sandale? hmmm….

și

în plus, nu mi se pare că bejul fantomatic i-ar îmbrăca armonios puuuulpele… e fardată strident, deși e ora 13 și un pic… nu critic, observ, se poate, nu? În spatele ei, probabil soțul: o frumusețe: înalt, genul impunător prin statură, are o figură măslinie ancorată discret într-o barbă de 2-3 zile, a la Clooney, e foarte liniștit.

„Nu poți fi niciodată prea grijulie cu pantofii aleși. Prea multe femei cred că sunt lipsiți de importanță, dar adevărata dovadă a eleganței unei femei se află în picioarele ei.„… sigur avea în minte cuvintele lui Christian Dior, pentru că zâmbea complice.

Calcă a om serios, e o apariție inedită în peisajul de bibliotecă înțesată cu pantofi în loc de cărți… Cum s-ar zice, e la pachet cu ”doamna”, n-are ce face. Ea dă mărunt, mărunt din buzele carmin și nu mai termină… ”Ziua mea începe noaptea la 12, de atunci aveai destul timp să-mi spui la mulți ani” (sincer, mi se mai întâmplă și mie să am pretenții din astea, dar e chestie de obișnuință să pricepi că nu e nimeni obligat să te gratuleze când vrei tu), ”am așteptat toată ziua, dacă începem să uităm evenimentele astea importante ce ne facem? Dar pe maică-ta ai știut s-o suni la prima oră joi, de sfânta Măria, eee, ca să vezi”…

Clooney se uită printre rafturile cu cărți- pantofi de toate culorile și probabil își imaginează lucruri frumoase, are privirea caldă ca o ciocolată topită și în colțul gurii i-a rămas dintr-o seară cu lună plină un surâs complice…ea probează (desigur, cu dresurile din dotare) sandale aurii, argintii, apoi din nou aurii, lăcuite, cu tocuri înalte, ascuțite, brichetă, cioc de rață, niciunele fără toc însă, dar nu e mulțumită- îi ies degetele din unele, din altele nu-i ies, de ce nu se vede călcâiul, ba se vede prea tare, baretele o strâng dar nu cât să fie bine pentru toată lumea din magazin care stă cu banii în mână să plătească bilete la spectacolul doamnei… ”deci nu accept să se facă doișpe-unu și să nu-mi zici la mulți ani, pe bune, nu știu cum poți fi așa, știi că mă supără chestia asta”… în timp ce confirmă achiziția unei unei perechi de sandale ”mișto”, îi face semn din cap frumosului să-i dea poșeta, să plătească…

La casă, aproape de casieră, se întoarce către ea și o roagă să îi aducă un pahar cu apă de la dozatorul din colțul magazinului, ea tâțâie, își dă ochii peste cap, dar execută, nu înainte de a-i pune în brațe poșeta… cât e de frumos, Clooney arată ușor caraghios… se apleacă spre umărul meu și îmi șoptește ”vă rog mult, îmi permiteți să plătesc înaintea Dvs? Vreau să-i fac soției mele un cadou-surpriză”.. desigur, Doamne, cum nu, vă rog… casiera încasează, sandalele sunt ambalate rapid în cutia cadou, tocmai li se intersectează privirile…

iar

el (bâiguiește pe șoptite):  ”Draga mea, voiam să-ți spun la mulți ani odată cu cadoul pe care ți l-ai dorit atât de mult”… privirea ei se lichefiază, luminatoarele își răsfrâng câteva raze în ochii ei umezi, e catifea toată și se aruncă în valuri în brațele lui, recunoscătoare… Odată atins acesl punct vulnerabil, coloana vertebrală începe să-și recapete funcționalitatea și se transformă într-un punct de rotație al lumii, o axă a cerului împrejurul căreia universul capătă alte și alte și noi dimensiuni… acum totul e perfect…

ies din magazin așa cum au intrat, ea înainte, țopăind veselă ca o vrăbiuță, el serios, înalt, vibrant în urma ei… mă lasă pradă gândurilor despre chimia dintre oameni, despre sufletele-pereche care își poartă împreună lumina în fiecare clipă, indiferent de ore, minute, zile de naștere sau de înmormântare, despre așteptări și moduri de a le îmbrăca în culorile sufletului, ca o promisiune fidelă a nemărturisitelor, dar etern prezentelor emoții care dau căldură privirii, până ce seamănă cu o ciocolată topită…

Concluzia? „Dă-i unei fete pantofii potriviți și va putea cuceri lumea.” – Marylin Monroe

„Învaţă din ziua de ieri, trăieşte în ziua de azi şi speră pentru ziua de mâine.”