‘Pentru a găsi Steaua Polară trebuie să găsim mai ȋntȃi cele 7 stele care formează Carul Mare. Apoi măsurăm din ochi de 5 ori distanţa dintre cele două stele care formează spatele Carului. Acolo este Steaua Nordului, ȋn vȃrful oiștii Carului Mic’
Ușa se deschide abrupt ȋnainte ca tovarășa să apuce să ȋi pună nota. Un bărbat necunoscut intră fără să salute și se duce direct la catedră. Ține sub braţ o cutie roz, iar ȋn mȃnă, o sacoșă. Pare cam grăbit. Copiii nu au timp să se ridice ȋn picioare și să recite salutul obișnuit. Chiar și ȋnvăţătoarea pare ușor derutată. Bărbatul se apleacă peste catedră, ȋi șoptește ceva la ureche, iar tovarășa pare să se emoţioneze teribil. Se ridică respectuos și anunţă: ‘Copii, salutaţi-l pe tovarășul inspector!’ Clasa se ridică. Se ridică și ea, dar nu salută ȋmpreună cu colegii ei. Tace.
Își așteaptă nota și se gȃndește ce va spune tovarășa. O tot mustră că vorbește prea ȋncet, iar ei i se pare că nu recită suficient de corect lecţia. Apoi, pe catedră se odihnește cutia roz cu microscopul acela de jucărie grozav, chinezesc, pe care și-l dorește de atȃta vreme. Încearcă să nu ȋl privească insistent, pentru că nu e frumos, dar nu prea se poate abţine.
Îl văzuse la Tana, dar nu i se permisese să ȋl atingă. Se găsește extrem de greu, iar ea și-l dorește tare mult. Mama Tanei i-a arătat cum funcţionează, dar nu a lăsat-o să ȋl ȋncerce: ‘Tana cȃntă la pian și are degete delicate’. Dar și ea cȃntă la pian, doar că nu e la liceul de muzică. Știe că poţi vedea ȋn detaliu un fir de păr dacă ȋl așezi sub microscop. Tare mult i-ar plăcea.
Tovarășa șoptește mereu cu bărbatul acela și, din cȃnd ȋn cȃnd, par să se uite la ea. Mă rog, poate i se pare. Nu se mai gȃndește atȃt de tare la notă, este fascinată de microscopul din cutia roz. A uitat și de Tana.‘Da, e foarte cuminte’, aude.
O fi vorba de ea? Ea este foarte cuminte ȋntr-adevar, cea mai cuminte, așa spune toată lumea. Poate inspectorul acesta a adus vreun premiu pentru elevii disciplinaţi și acum vrea să afle de la tovarășa cine merită cadoul. Cum ar fi ca microscopul din cutia roz să fie chiar pentru ea?
Brusc, ȋnvăţătoarea o cheamă la catedră. Și-ar fi dorit să nu facă asta, pentru că știe că toţi copiii o vor privi și nu-i place să fie in centrul atenţiei. De la banca ei, a doua de pe rȃndul din mijloc, sunt doar cȃţiva pași pȃnă la catedră. Mă rog, nu are ce face, trebuie.
Tovarășa o privește insistent. Bărbatul dă să o mȃngȃie pe cap, dar privirea fetiţei ȋl oprește. Doar nu e căţel să o mȃngȃie lumea pe cap. În plus, cumva nu ȋi place ideea de a fi mȃngȃiată de el, iar bărbatul se intimidează și ȋși retrage mȃna. O ȋntreabă dacă ȋi plac cărţile și ȋi arată sacoșa plină. Cărţile sunt jucăria ei de puștoaică timidă, de 8 ani, așa că e curioasă să le răsfoiască, dar preferă să aștepte să plece el. Tovarășa o ȋndeamnă cu voce de miere ‘Răspunde, de ce taci?’, dar ȋi știe ea privirea asta.
Iar o să o ţină ȋn recreaţie lȃngă catedră și o s-o ȋntrebe de cȃte ori trebuie să ȋi mai repete să vorbească mai tare? De fapt nici nu prea a auzit ce o ȋntrebase. Vocea bărbatului o intrigă, o recunoaște parcă. Și mirosul acela de colonie. ‘E timidă’, spune iar tovarășa. ‘Ți-a mȃncat pisica limba?’ ȋncearcă să glumească bărbatul. ‘Spune ceva. Ai mai văzut vreodată un microscop?’
Ar vrea să spună că da, a văzut unele adevărate ȋn laborator, la spital, la mătușa ei și pe acesta, microscopul din cutia roz, la Tana, dar nu a lăsat-o mama ei să ȋl atingă, dar ea e sigură că ar ști să ȋl mȃnuiască atent, pentru că mătușa ei este medic și a lăsat-o de multe ori să aranjeze instrumentarul, chiar și seringile acelea din sticlă. Copiii incep să se foiască. Tovarășa se gȃndește să o bage iar ȋn seamă: ‘Uite, colegii tăi fac gălăgie, iar tu ești comandant de detașament, de ce nu iei măsuri?’ Nu prea știe ce ar trebui să facă. ‘Aha, deci ȋnveţi bine’, ȋncearcă din nou bărbatul. ‘Dacă ai șnurul galben, ȋnseamnă că ai doar note de 10’. ‘La muzică am 9. Tovarășa zice că nu am voce’, rostește, dar doar ȋn gȃnd, pentru că glasul a rămas blocat undeva printre amigdale și nu vrea să iasă de acolo.
Bărbatul pare ușor nervos: ‘Mă grăbesc. Uite, ȋţi place microscopul ăsta? Îl vrei?’ A mai spus ceva, dar nu a auzit ce. Împinge hotărȃtă cutia roz spre el, iar bărbatul este vizibil stȃnjenit.’Vielen Dank. Aber ich habe es schon’ a ţȃșnit răspunsul fetiţei.
Tovarășa s-a ȋncruntat. Bărbatul s-a ȋncordat. ‘Nu te mai prosti, dragă, vorbește romȃnește, ce ai?’ a auzit iar vocea de miere a tovarășei. ‘Nu știu ce i-a venit, tovarășul inspector, pȃnă acum nu a mai avut asemenea blocaje, o să iau neapărat legătura cu mama ei’.
Bărbatul ȋi spune ceva. Folosește o voce joasă, enervantă. Nu prea aude ce zice. Adică aude, dar trebuie să vorbească neapărat, acum, urgent, cu mămica sau cu bunicii. Bărbatul ȋși ia la revedere și se ȋndreaptă ȋncet spre ușă. Tovarășa o privește iar. Acum e supărată de-a binelea. Nu știe nici ea cum de i-au venit vorbele nemţești mai repede decȃt cele romȃnești.
Probabil pentru că dincolo, Frau nu o certase niciodată, iar ea o iubea tare mult pe Frau și se simţea bine ȋn preajma ei. ‘Răspunde-i, dragă, tatălui tău, doar il vezi pentru prima oară, ce ești așa sălbatică?’ Copiii au auzit și se agită. ‘Spune, dragă, ceva’. Bărbatul se oprește ȋnainte de a ieși și o privește iar. ‘Aveţi o pată de grăsime pe cravată. Probabil nu aţi fost atent cȃnd aţi mȃncat și aţi băgat-o ȋn sos’. Ușa s-a ȋnchis ȋn urma lui.
Citiţi şi Da, femeile deţin mai multă dragoste
