Marele mister.

Așa zisa criză a ”masculinității și feminității” nu e decât expresia infantilismului general. Oamenii cresc fizic și de blidează intelectual, dar emoțional nu.

O cultură care pune accentul doar pe cultivarea talentelor, abilităților și aptitudinilor e una care produce pseudo-adulți, infatuați, autocentrați, preocupați excesiv de performanțele proprii, anchilozați în aspirații adolescentine.

Lumea e plină de băieței și de fetițe care nu pot decât cere și primi, nu dărui ceva. De victime care cerșesc altor victime discriminare pozitivă. De neajutorați. De răsfățați care bat din picior, revendicativ. De copilandri care confundă intimitatea cu exhibiționismul și pulsiunile egoist-plaisiriste cu instinctulalitatea. Care confundă tendințele defetiste cu ”puterea”, reprimarea cu controlul sau încercarea de manipulare cu simțul relațional.

Un copil nu poate oferi lumii decât note bune. Performanțe individuale. Un copil nu poate crește copii, nu poate oferi protecție, încredere, nu poate da altuia curaj. Nu poate susține o relație stabilă, nu poate alege, el doar se lasă ales sau e năzuros, alege preț de o ”un an, un timp, un anotimp” apoi dă înapoi, să răzgândește, e într-o continuă deconstrucție și reconstrucție. Ca tot copilul. Se joacă. Vrea tovarăşi de joacă, cu care să își împartă insule imaginare.

El se complace în aprecierea altora, are nevoie de consimțământul altora ca să trăiască așa cum vrea, are nevoie de aprobare sau de garanții, de securizare. E un dependent de norme și evaluări sociale sau de comunități sectare sau arondate ideologic care să îl adopte, de permisiuni, el își negociază libertatea și se tot lasă condiționat pentru că îi e împosibil să practice libertatea ca responsabilitate.

Pentru copii, libertatea e doar șansa de a dispune nestingherit, deci exploatativ, de oricine și de orice, copilul nu își impune limite, disciplină. El trebuie cumva ghidat și stimulat în acest sens din afară. Dar disciplina nu înseamnă coerciție, nu înseamnă în nici un caz reprimare, ci o convingere fermă, intimă, că nu poți fi fericit dacă dărâmi peste noapte ce ai construit peste zi, că nu poți trăi bine și complet arbitrar, de exemplu. Sunt mai multe aspecte, nu le enumăr acum.

Libertinajul, în formele extreme pe care le înregistrează în prezent în societatea de consum e o pildă a faptului că doar societățile autocrate disciplinau indivizii până de curând. Lăsați de capul lor, dau măsura faptului că sunt complet necopți pentru practica valorilor după care pretind că se ghidează. În cazul curent: libertate, plăcere, simț ludic.

Nu deplâng dispariția altor valori, precum conservatorii care se cred victimele modernilor, ci spun că pe astea, en titre, nu și le pot permite decât prea puțini.

Criza valorilor e una de comportament, nu de gândire.

Confuzia care se face între luciditate și capacitatea de a stăpâni un limbaj și de a face raționamente complexe, între stăpânirea de sine și reprimare, între cunoașterea de sine și abilitățile cognitive și logice face ca niște indivizi complet imaturi și in-conștienți de sine, dar care stăpânesc cu măiestrie un aparat intelectual și o cultură enciclopedică să treacă drept adulți responsabili.

Nu sunt.

Un adult responsabil este un ins capabil să întrețină relații stabile, să se conecteze sufletește cu alții, să aibă încredere și să își acorde încrederea, să fie intim și avid de intimitate, să poate descifra ce simte altul, să aibă mai ales ce oferi în plan real, nu ficțional, altcuiva, adică timp, răbdare, curiozitate, atenție, empatie.

Mulți au impresia că a ”se dărui” presupune a îl face pe altul părtaș la odiseele din mintea proprie, la cultul persoanei proprii sau a îl face martor, spectactor, al etalării talentelor personale. Sau a îl educa. Sau a îl ghida. Sau a îi dicta un mod de viață ”ideal”, de pe poziții atotștiutoare. Sau a simula virtuți.

Un copil de școală exact asta crede.

Virtuțile reale sunt toate, însă, relaționale. Țin de puterea de a ne conecta cu o altă ființă. Ca și maturitatea, dealtfel.